"Fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva"

Am cumparat cartea asta acum ceva vreme. M-a atras prezentarea de pe coperta. Apoi am uitat de ea, in goana mea dupa romane ale unor autori mult mai cunoscuti. La ceva timp dupa, am vazut filmul "The Curious Case of Benjamin Button". Mi-a ramas in minte, cu atat mai mult cu cat eu insami am fost preocupata multa vreme de subiect, caci ma gandeam adesea cat de usor ne-ar fi daca viata ar curge in sens invers. Spre rusinea mea - caci de regula sunt la curent cu majoritatea scrierilor marilor autori - abia cu acest prilej am aflat ca la baza filmului a stat nuvela lui F. Scott Fitzgerald. Dupa ce am vazut filmul, am cautat febril cartea, in dorinta de a compensa nedreptatea de a fi vazut filmul inainte sa fi citit cartea. Am citit nuvela in doar cateva ore si mi-a placut mult, desi am constatat ca nu prea existau asemanari cu cartea decat in ceea ce priveste destinul invers al personajului principal. Mai mult, am ramas putin frustrata la sfarsitul celor saizeci si ceva de pagini, as fi vrut sa fi durat mai mult povestea, simteam ca e un subiect care ar fi meritat sa fie tratat mai pe larg. Acum o saptamana si jumatate, absolut intamplator, am ales sa citesc "Confesiunile lui Max Tivoli" de Andrew Sean Greer. Recitind fugitiv prezentarea care imi suscitase initial interesul, am fost intrigata cand mi-am dat seama ca era vorba, de fapt, de ...un alt Benjamin Button. Trecand peste dezamagirea initiala, aceea ca un autor "oarecare" a avut indrazneala de a se inspira dintr-un "monstru sacru" al literaturii si mai ales cu privire la o tema atat de originala, mi-am zis ca as putea sa citesc totusi cartea, in fond avusesem si eu, dupa cum spuneam mai devreme, senzatia ca subiectul fusese insuficient exploatat de Fitzgerald, poate ca la asta se gandise si Greer, nu aveam de unde sti. In plus, mi-am argumentat singura ca teme originale nu mai exista demult, asa incat conteaza mai degraba expresia artistica a fiecaruia dintre autorii care trateaza o anumita tema si mijloacele aflate in slujba acesteia decat originalitatea subiectului in sine. Una peste alta, ma bucur ca nu am dat ascultare primului impuls, naiv si caraghios, recunosc, de a azvarli cat colo cartea. Si zau ca imi doresc sa cititi cat mai multi cartea asta, pentru mine a fost o experienta completa, chiar cathartica pe alocuri.

Nu vreau sa va stric bucuria cititului dezvaluind prea multe. Va spun doar ca Max Tivoli s-ar putea numi la fel de bine Quasimodo, Grenouille sau Caliban, caci se inscrie tot in sfera conceptului de "otherness". De altfel el insusi se considera un monstru. Un monstru al carui conflict interior principal deriva din aceea ca este prizonierul unui trup cu care nu se identifica. Care stie ca pentru a putea avea, macar aparent, o existenta in rand cu lumea, ar trebui sa respecte mereu Regula "Fii ceea ce cred ei ca esti". Si evident ca de cateva ori o incalca, nereusind decat sa isi adanceasca nefericirea. Dar e un "monstru" cat se poate de uman, pe care eu una am ajuns sa il iubesc. Pentru intensitatea trairilor, pentru profunzimea analizei, pentru luciditate, umor si candoare. Pentru ca nu se resemneaza desi realizeaza - si aflam si noi de la bun inceput, din chiar prima fraza a cartii - ca "Fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva". Si fraza asta dintai suna amar. A iubire neimpartasita. Si pentru ca, in ciuda destinului sau "pe dos", si lui timpul ii joaca o festa, ca noua tuturor. Are dreptate pana la urma batrana lui (fosta) servitoare Mary: "Toata viata mea am crezut ca timpul nu-i de partea nimanui". Ei bine, timpul nu este nici de partea lui Max Tivoli, in ciuda aparentelor.

Ce sa va mai spun despre cartea asta minunata ca sa va conving? Poate doar ca, probabil deloc intamplator cam pe la mijlocul cartii, este o scena care pe mine una m-a atins cum nu multe scene din carti au facut-o pana acum. O scena la care am plans, din mii de motive, mai intai fara lacrimi, apoi in hohote, cu sughituri, si nu m-am putut opri o o buna bucata de vreme. Mi s-a mai intamplat sa plang la carti, ce-i drept de regula la sfarsitul lor, niciodata insa ca acum. O sa va dati seama despre ce scena vorbesc, caci protagonistul ei e un soi de laitmotiv si scena un soi de alegorie pentru viata chinuita a lui Max Tivoli.

O sa inchei prin a cita un pasaj (din nou, ingenioasa inversiunea sub semnul careia sta destinul lui Max Tivoli!), unul dintre multele pe care am face bine sa nu le lasam, nepasatori, sa ne treaca pe langa urechi:

"Cum ne putem ierta pe noi insine? Parintii nostri ne vegheaza cu atata grija cand suntem copii, innebuniti sa nu piarda primul tipat, primul pas, primul cuvant, fara sa ne scape vreo clipa din ochi. Si totusi, noi nu-i veghem. Isi asteapta sfarsitul in singuratate - chiar si cei care traiesc alaturi de noi mor singuri - si rareori suntem acolo cand ei trec de ultimele borne: ultimul tipat inainte ca morfina sa-si faca efectul, ultimii lor pasi inainte de a nu mai putea merge, ultimul cuvant inainte ca gatlejul sa le fie pecetluit.

Si totusi o simt, strangerea asta brusca a inimii - si as crapa in doua pamantul, daca as putea, si mi-as vinde trupul ca s-o aduc inapoi - caci, desi m-a tinut in brate cand eram copil, mama n-a apucat niciodata sa ma vada in chip de baietel."

Iti multumesc, Andrew Sean Greer, pentru o carte de o intensitate rara! Si...iertare ca m-am pripit :-)

P.S. Pentru cei care vor avea curiozitatea de a citi cartea si care vor fi interesati de parerea lui Greer despre asemanarile cu Benjamin Button...puteti citi mai multe aici .

St. Elmo's Fire

Definitia din Wikipedia suna asa:

"Focul Sfântului Elmo - apare în orele premergătoare orajelor (descărcărilor electrice) pe vârfurile ascuţite. În conditiile în care câmpul electric al atmosferei are valori mari, se produce un flux de electroni ce dau o anumită luminozitate. ^[1] Fenomenul este cunoscut încă din Antichitate şi constă în apariţia unei străluciri intense, asemănătoare focului, în jurul obiectelor înalte şi ascuţite, cum sunt clopotniţele sau hornurile castelelor sau chiar vârfurile muntoase. Apare şi la capetele elicelor şi la vârful aripii, parbrizului carlingii şi botului avioanelor care zboară în atmosferă cu ninsoare uscată, cu cristale de gheaţă sau în zonă cu furtuni. Ca aspect, se prezintă ca nişte jerbe de scântei foarte subţiri, albe-violete, de obicei cu lungimea până la 20 de centimetri. Fenomenul a fost observat deseori de marinari în timpul furtunilor, când "focul" apărea de-a lungul catargelor corăbiilor. De aceea poartă numele sfântul Elmo. Sf. Elmo este varianta italiană a numelui Sf. Erasmus, patronul marinarilor din Marea Mediterană, care, în mod tradiţional, este considerat ca protector al acestora. ^[2]

...

Reprezintă, de fapt, o descărcare corona."

Si mai multe detalii - in special despre diversele denumiri si explicatii atribuite fenomenului in antichitate, dar si despre mentiuni ale acestuia in literatura - gasiti in varianta in limba engleza aici.

Si pentru ca nu e un lucru cu care ne intalnim prea des, iata un filmulet din cockpit care va va ajuta sa va faceti o idee despre "focul sfantului Elmo":

Daca nu ati vazut

Va recomand cele trei filme de mai jos, cu siguranta va vor pune pe ganduri:

Empire of the Sun (din distributie: Christian Bale, John Malkovich, regie Steven Spielberg)

Eternal Sunshine of the Spotless Mind (din distributie: Jim Carrey, Kate Winslet, Elijah Wood, Kirsten Dunst)

Flatliners (din distributie: Kiefer Sutherland, Julia Roberts, Kevin Bacon, William Baldwin, Oliver Platt)

In asteptarea primaverii...

 

  

  

  

  

  

  

  

  

  

de ieri:

...cateva, doar, dintre buchetele de flori primite de-a lungul timpului de la A.

Sa vina Primavara!

Cu 10 "porunci" mai aproape de fericire

Nici ca am apucat sa ma dezmeticesc bine dupa ultima "leapsa" si iata ca Luiza mi-a si pasat una noua :-). Ma supun deci si de data asta, cu atat mai mult cu cat asternand cele "10 porunci" catre mine insami "negru pe alb" o sa le am in fata ochilor de fiecare data cand, dintr-un motiv sau altul, as putea fi ispitita sa ma abat de la una sau alta dintre ele:

1. Traieste intens. Avem o singura viata si suntem datori noua insine/insene sa o facem sa merite a fi fost traita.

2. Nu iti cladi fericirea pe nefericirea altuia.

3. Ai incredere in tine. Accepta provocari, chiar daca te temi ca nu te vei ridica la inaltimea asteptarilor proprii sau ale celor din jur. In cel mai rau caz macar vei fi incercat.

4. Nu ezita sa oferi ajutor celor din jur, fie el cat de neinsemnat.

5. Iubeste-ti si repecta-ti parintii, nu le-a fost usor cum probabil nu-ti va fi nici tie cand vei fi la randul tau parinte.

6. Pastreaza-ti mintea activa, citind, ascultand, intreband fara sa iti fie rusine, informandu-te.

7. Nu iti neglija visele, oricat ar fi de indraznete. Poate chiar vor deveni aievea cand te astepti mai putin.

8. Nu fi delasator/delasatoare, nu fi indiferent/a. Fii pasionat/a.

9. Nu iti trada familia, prietenii, convingerile. Nu te trada pe tine insuti/insati. Fii consecvent/a.

10. Iubeste asa cum iti doresti sa fii iubit/a.

Dau mai departe cu drag catre Angela.

Femei ...preaiubite

Am gasit pe blogul Biancai o "leapsa" chiar draguta, drept pentru care intru si eu in joc, ce-i drept restrangand putin sfera "femeilor" in general la o categorie aparte. Poezia de mai jos, despre care multa vreme s-a crezut ca ii apartine lui Cosbuc, a fost dedicata de Vasile Militaru prietenului sau ....George Enescu. Mie una imi este foarte draga, dintotdeauna:


MAMA

de Vasile Militaru

A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”!

A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire si de drag;

Sarutandu-i mana dreapta, ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate, am intrat apoi in casa.

Inauntrul casei mele, -cata bruma-am adunat,
Da prilej bietei batrane sa se creada-ntr-un palat:
Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multa grija calca doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn sa nu ia seama si sa calce drept, in lege,
Ca doar e la fii-su-n casa, nu e-n casa vreunui rege,
Si de-abia o fac sa sada pe-un divan cu scoarta noua…
-”Mi-era dor de tine, maica…Ti-am adus vreo zece oua,
Nitel unt, iar colea-n traista niste nuci, vreo doua sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar sa ma sarute:

-”Poate mor, ca sunt batrana si-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfarsite…maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri sa ma cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mamuca, dar visez, chiar si desteapta,
Cum, pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta…

Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Si sa-mparti agoniseala de pe urma lui ramasa:
Lui Codin sa-i dai pamantul de la moara si cu via;
Vaca si-un pogon de lunca, maica, sa le ia Maria;
Lui Mitrus sa-i dai zavoiul de rachiti dintre paraie;
Carul, boii si cu plugul sa le dai lui Nicolae,
Iara tu, ca mai cu stare decat fratii zisi pe nume,
Sa iei casa-n care tie ti-a fost dat sa vii pe lume…
Cand si cand, in miezul verii sau de Pasti, sa vada satul
Cum imi vine ca-n totii anii, la casuta mea baiatul
Si-avand tihna si odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi si la groapa maichii cate-un pai de lumanare!…

A tacut apoi batrana si-a plans mult, cu lacrimi grele,
Ce curgandu-i lin in poala, se-ntalneau cu ale mele.

Gin tonic, amintiri si Vama Veche

Saptamana trecuta, un complex de imprejurari - nu foarte complex, totusi :-) - a facut sa ajung in "Laptarie". Nu mai fusesem acolo de 6-7 ani de zile, cam de cand eram studenta la prima facultate. Pe atunci petreceam mult timp in Laptarie in pauzele dintre cursuri, prin pauze intelegandu-se desigur si cele pe care mi le daruiam singura, atunci cand frigul de afara sau monotonia ma indemnau sa ma revolt putin. Veneam cu colegele de facultate sau prietenele si filozofam ore in sir pe diverse teme care ne preocupau la vremea respectiva, in principal pe teme de carti si iubire, iubire si carti. Am cunoscut multi oameni acolo, unii dintre ei boemi din fire, altii doar in aparenta. Unii m-au atins cu un gest, un gand, o vorba, despre altii nici macar nu imi mai amintesc cum arata. Figuri sumbre, dure, inspaimantatoare, artisti amatori, veseli si palavragii sau - dimpotriva - palizi si munciti de ganduri, pustani rasfatati cu pretentii de barbati in toata regula, prostanaci inofensivi, intelectuali in bocanci cu tinte sau ciocate, cavaleri ai tristei figuri, bufoni, toti se adunau laolalta zi de zi in Laptarie. Imi placea sa ii studiez pe indelete din coltul meu, in timp ce trageam, uneori chiar si cate o jumatate de zi, de un biet ceai, caci altceva nu imi permiteam la vremea respectiva. Vorbeam cu ei, despre ei, radeam mult, invatam cate ceva de la fiecare, unii chiar imi lipseau cand dintr-un motiv sau altul nu reuseam sa ajung in Laptarie. Unde mai pui ca tot acolo am descoperit trupa Vama Veche, pe vremea cand abia se lansasera si cantau in special din dragoste pentru versuri, mai putin pentru bani si renume. Veneau des in Laptarie, iar Laptaria era plina ochi la concertele lor. Cumva, am ajuns sa asociez Laptaria cu Vama Veche si invers. Ce mai vremuri....

Si cum ziceam, iata-ma in fata intrarii. Recunosc cinstit ca am avut ceva emotii. Pe vremuri, odata ce paseam in Laptarie, timpul se dilata in mod miraculos. Uneori aveam impresia ca se oprea de-a binelea. Prin urmare, mai ca ma asteptam si acum sa regasesc, asezate cuminti la mese, aceleasi figuri pestrite de pe vremuri. Sa ii salut si sa stam de vorba ca si cum ar fi trecut doar o clipa de atunci, nu 6-7 ani. Insa in afara de "doamna de la lift", aceeasi, cu aceleasi goblenuri, si una dintre figurile sumbre de care vorbeam mai devreme, dezamagire. Am gasit Laptaria pe jumatate goala, fosta scena parasita, figuri care nu imi spuneau mai nimic. Mai mult, nici urma de Vama Veche, din boxe rasunau melodii moderne cu care nu mai sunt de mult la curent. In fine, m-am consolat gandindu-ma la compania placuta, amintindu-mi franturi de conversatii din studentie, band gin tonic - preferatul meu - cu doar 7 lei. M-am plans prietenei cu care eram ca "pe vremea mea" - aici ea a zambit involuntar, si pe buna dreptate:-) - in Laptarie se asculta Vama Veche...mi-ar fi placut sa las amintirile sa mi se depene in minte pe fundalul muzical binecunoscut... Si iata ca la putin timp dupa ce imi exprimasem nemultumirea, dupa ce aproape o ora ma chinuisem sa fac abstractie de muzica, aceasta s-a oprit un moment si apoi din boxe a rasunat brusc...Vama Veche :-) Si a tot rasunat pana aproape de plecare, pe care desigur ca am amanat-o cat mai mult timp posibil, ca doar o data veneam si eu dupa mult timp in Laptarie...