"Fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva"

Am cumparat cartea asta acum ceva vreme. M-a atras prezentarea de pe coperta. Apoi am uitat de ea, in goana mea dupa romane ale unor autori mult mai cunoscuti. La ceva timp dupa, am vazut filmul "The Curious Case of Benjamin Button". Mi-a ramas in minte, cu atat mai mult cu cat eu insami am fost preocupata multa vreme de subiect, caci ma gandeam adesea cat de usor ne-ar fi daca viata ar curge in sens invers. Spre rusinea mea - caci de regula sunt la curent cu majoritatea scrierilor marilor autori - abia cu acest prilej am aflat ca la baza filmului a stat nuvela lui F. Scott Fitzgerald. Dupa ce am vazut filmul, am cautat febril cartea, in dorinta de a compensa nedreptatea de a fi vazut filmul inainte sa fi citit cartea. Am citit nuvela in doar cateva ore si mi-a placut mult, desi am constatat ca nu prea existau asemanari cu cartea decat in ceea ce priveste destinul invers al personajului principal. Mai mult, am ramas putin frustrata la sfarsitul celor saizeci si ceva de pagini, as fi vrut sa fi durat mai mult povestea, simteam ca e un subiect care ar fi meritat sa fie tratat mai pe larg. Acum o saptamana si jumatate, absolut intamplator, am ales sa citesc "Confesiunile lui Max Tivoli" de Andrew Sean Greer. Recitind fugitiv prezentarea care imi suscitase initial interesul, am fost intrigata cand mi-am dat seama ca era vorba, de fapt, de ...un alt Benjamin Button. Trecand peste dezamagirea initiala, aceea ca un autor "oarecare" a avut indrazneala de a se inspira dintr-un "monstru sacru" al literaturii si mai ales cu privire la o tema atat de originala, mi-am zis ca as putea sa citesc totusi cartea, in fond avusesem si eu, dupa cum spuneam mai devreme, senzatia ca subiectul fusese insuficient exploatat de Fitzgerald, poate ca la asta se gandise si Greer, nu aveam de unde sti. In plus, mi-am argumentat singura ca teme originale nu mai exista demult, asa incat conteaza mai degraba expresia artistica a fiecaruia dintre autorii care trateaza o anumita tema si mijloacele aflate in slujba acesteia decat originalitatea subiectului in sine. Una peste alta, ma bucur ca nu am dat ascultare primului impuls, naiv si caraghios, recunosc, de a azvarli cat colo cartea. Si zau ca imi doresc sa cititi cat mai multi cartea asta, pentru mine a fost o experienta completa, chiar cathartica pe alocuri.

Nu vreau sa va stric bucuria cititului dezvaluind prea multe. Va spun doar ca Max Tivoli s-ar putea numi la fel de bine Quasimodo, Grenouille sau Caliban, caci se inscrie tot in sfera conceptului de "otherness". De altfel el insusi se considera un monstru. Un monstru al carui conflict interior principal deriva din aceea ca este prizonierul unui trup cu care nu se identifica. Care stie ca pentru a putea avea, macar aparent, o existenta in rand cu lumea, ar trebui sa respecte mereu Regula "Fii ceea ce cred ei ca esti". Si evident ca de cateva ori o incalca, nereusind decat sa isi adanceasca nefericirea. Dar e un "monstru" cat se poate de uman, pe care eu una am ajuns sa il iubesc. Pentru intensitatea trairilor, pentru profunzimea analizei, pentru luciditate, umor si candoare. Pentru ca nu se resemneaza desi realizeaza - si aflam si noi de la bun inceput, din chiar prima fraza a cartii - ca "Fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva". Si fraza asta dintai suna amar. A iubire neimpartasita. Si pentru ca, in ciuda destinului sau "pe dos", si lui timpul ii joaca o festa, ca noua tuturor. Are dreptate pana la urma batrana lui (fosta) servitoare Mary: "Toata viata mea am crezut ca timpul nu-i de partea nimanui". Ei bine, timpul nu este nici de partea lui Max Tivoli, in ciuda aparentelor.

Ce sa va mai spun despre cartea asta minunata ca sa va conving? Poate doar ca, probabil deloc intamplator cam pe la mijlocul cartii, este o scena care pe mine una m-a atins cum nu multe scene din carti au facut-o pana acum. O scena la care am plans, din mii de motive, mai intai fara lacrimi, apoi in hohote, cu sughituri, si nu m-am putut opri o o buna bucata de vreme. Mi s-a mai intamplat sa plang la carti, ce-i drept de regula la sfarsitul lor, niciodata insa ca acum. O sa va dati seama despre ce scena vorbesc, caci protagonistul ei e un soi de laitmotiv si scena un soi de alegorie pentru viata chinuita a lui Max Tivoli.

O sa inchei prin a cita un pasaj (din nou, ingenioasa inversiunea sub semnul careia sta destinul lui Max Tivoli!), unul dintre multele pe care am face bine sa nu le lasam, nepasatori, sa ne treaca pe langa urechi:

"Cum ne putem ierta pe noi insine? Parintii nostri ne vegheaza cu atata grija cand suntem copii, innebuniti sa nu piarda primul tipat, primul pas, primul cuvant, fara sa ne scape vreo clipa din ochi. Si totusi, noi nu-i veghem. Isi asteapta sfarsitul in singuratate - chiar si cei care traiesc alaturi de noi mor singuri - si rareori suntem acolo cand ei trec de ultimele borne: ultimul tipat inainte ca morfina sa-si faca efectul, ultimii lor pasi inainte de a nu mai putea merge, ultimul cuvant inainte ca gatlejul sa le fie pecetluit.

Si totusi o simt, strangerea asta brusca a inimii - si as crapa in doua pamantul, daca as putea, si mi-as vinde trupul ca s-o aduc inapoi - caci, desi m-a tinut in brate cand eram copil, mama n-a apucat niciodata sa ma vada in chip de baietel."

Iti multumesc, Andrew Sean Greer, pentru o carte de o intensitate rara! Si...iertare ca m-am pripit :-)

P.S. Pentru cei care vor avea curiozitatea de a citi cartea si care vor fi interesati de parerea lui Greer despre asemanarile cu Benjamin Button...puteti citi mai multe aici .