Dai un ban da' pupi un păstrăv

Zilele trecute ne-am luat roțile la spinare și am dat o mică raită prin România. Nu mai fusesem de o bună bucată de vreme și ne temeam - dat fiind că aveam ceva experiențe neplăcute anterioare care de altfel ne și determinaseră să rărim considerabil preumblările prin scumpa țărișoară - că nu vom fi scutiți de surprize neplăcute. Ei bine, mă bucur nespus să recunosc că de data asta ne-am înșelat. Totul a decurs perfect, inclusiv vremea care se anunța capricioasă a lăsat nazurile deoparte și și-a arătat latura ei cea mai frumoasă. Pentru un început de toamnă (a se citi “iarnă” la munte), două zile cu soare din trei nu e rău deloc, zic :-P.

Și cum ne plimbam noi așa pe Transfăgărășan și prin împrejurimi, iaca bag de seamă cum al meu soț, aflat la volan, părăsește șoseaua și se-ndreaptă către niște coclauri despre care până și eu, furată de peisaj cum eram, mi-am dat seama că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu traseul nostru anunțat de cu zori. Dau să vociferez, dar mă opresc la timp, intrigată de privirea de tip „nu-mă-boscorodi-că-o-să-ți-pară-rău” a soțului. Și cum nu am fost niciodată tocmai fruntașă la capitolul răbdare, încep să scrutez zările în căutare de indicii. Nu că ar fi avut de gând să mi se și arate vreunele! De-o parte și de alta a drumului, cât vedeam cu ochii, câmp și bălării, bălării și câmp, în față, drum de țară prăfuit, ici și colo câte o băltoacă ca să nu fie chiar anost peisajul. În stânga, dincolo de linia orizontului, pe cerul aproape senin se profilau niscaiva creste de munți. Decid să nu îmi mai bat capul și aștept. Și tot aștept, timp în care o ținem drept pe drumul prăfuit. Într-un final, se petrece o schimbare: Cotim la stânga! Wow, mă trezesc gândind ironic cu voce tare, asta da adrenalină! În fine, drumul devine mai bun, mai face un cot, după care se lățește, lăsând loc unei porți rustice din lemn și țiglă roșie cu rol mai mult decorativ decât de altă natură, pe care scrie mare: “Păstrăvăria”.

Holbez ochii cât cepele. Hopa, Păstrăvăria? Adică se poate pescui?!? Mă uit la soț și îmi confirmă. Îmi sclipesc ochii instantaneu și aproape mă împiedic dând să cobor cât mai repede din mașină. O luăm pe o cărăruie pietruită și în scurt timp văd în fața ochilor vreo șapte-opt bazine pline ochi cu păstrăvi lucioși, care mai de care mai vioi și mai pregătit de o confruntare om versus pește. Dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi crezut că am ajuns de-a dreptul în raiul pescarilor, recompensă pentru pescuitul sportiv practicat de-a lungul anilor! Cu excepțiile de rigoare, mă rog.

Mergem să plătim cei 5 lei pe oră și obținem în schimb două lansete cu plute (!) și câte un pahar de plastic cu momeală vie (viermuși, mai exact...am pus puncte de suspensie ca să aveți timp să strâmbați din nas :-D). Primim indicații prețioase în care dintre bazine să pescuim și ne apucăm de treabă. În dreapta mea, pe un podeț, o droaie de spectatori. Între noi fie vorba, mă înnebunesc după spectatori la pescuit, o da! Dacă mai și comentează, e perfect. Se știe doar că peștii sunt ființe gregare nu doar cu semenii lor, deci cu cât vorbești mai mult cu ei sau în preajma lor, cu atât mai abitir se îndeamnă pur și simplu unii pe alții să îți sară în ac!!! Yeah, right!

Cum ziceam, ne apucăm de treabă. N-am prea dat eu la lansetă până acum și nici nu mă ajută faptul că suntem vreo trei pescari aliniați cam aproape unul de altul pe malul „bălții” micuțe, așa că prima încercare de a arunca este sortită eșecului. Ba mai mult, străduindu-mă să arunc cât mai departe de lansetele celorlalți pescari, firul mi se încurcă teribil și apelez, călcându-mi vârtos pe onoare, la băiatul de la care am căpătat lansetele, care mă salvează. Rumoare printre spectatori, majoritatea bărbați. Parcă îi și aud răzându-și în barbă: “Hahaha, s-a găsit pescărița lu’...pește”. Fraierilor, mă gândesc, de tactica “femeie la ananghie“ nu ați auzit?! Și îmi văd nestingherită de ale mele.

Lansez a doua oară, ceva mai bine de data asta. O trăsătură slabă și atât. Îmi trece prin minte că păstrăvii ăia sunt sătui cu siguranță, altminteri nu ar sta cu toții adunați cu nerușinare în jurul plutei mele nemișcate. Spinările li se disting binișor în apa limpede, în ciuda umbrelor aruncate de soarele de după-amiază. De ciudă mă imaginez plonjând printre ei și înșfăcând unul, măcar unul, pe care să îl simt, grăsuț, în palmă. Nici nu apuc să duc bine imaginea până la capăt că zbang!, pluta mea o zbughește hotărât în adâncuri. Înțep și...simt greutate la mână, în timp ce vârful lansetei se arcuiește zdravăn. “Mulinați”, țipă către mine băiatul cu lansetele. Ce să mulinez, că greutatea peștelui e amplificată de faptul că se zvârcolește ca bezmeticul, firesc de altfel. Iar eu nu am mai mâncat de azi dimineață, îmi tremură mâinile. Sau să fie totuși de la emoție? :-) Cum necum, îl aduc pe mal unde mă azvârl asupra lui (căci încă se mai zbate frenetic), ca să îl eliberez din fir și să îl arunc în găletușă. Strig la soț să vină să pozeze captura, moment în care băiatul cu lansetele se îndreaptă către mine, vrând probabil să mă ajute să scot acul bine înfipt în buza grosuță a peștelui. Mă uit puțin jignită - dar încă binevoitoare - la el și îi arunc din colțul gurii, pe un ton ușor superior, alimentat de victoria recentă: “Mulțumesc, mă descurc singură!” Mă privește incredul și are tupeul să repete, întrebător: “Vă descurcați singură?” Ba bine că nu, gândesc, și mă surprind remarcând în minte: Hehee, pe vremea când dovedeam eu primii pești, tu nici nu te născuseși! :-D Îmi reprim gândul malițios și reiterez, zâmbindu-i: „Da, da, mersi mult!” Cu mișcări precise, scot acul, mă lupt un pic cu peștele care îmi tot alunecă din mâini, îl prind bine între palme, îl forțez să zâmbească la poză, îl pup și îi dau drumul în găleată.

 

Trag cu ochiul la gașca de spectatori. Se pare că i-am impresionat nițel, dar încă nu sunt convinși, pasămite se gândesc că e doar o întâmplare. Treaba lor, „my precioussss” (cum bine zicea Gollum) e în siguranță la mine în găleată, n-au decât să creadă ce poftesc. Lansez din nou, nu trec nici zece minute și am o nouă trăsătură frumușică. Înțep, ridic, mulinez și....istoria se repetă. La capătul firului se zbate un alt exemplar, și mai reușit decât primul. Îl aduc și mai anevoie la mal, dat fiind efortul, foamea crescândă și soarele care îmi bate direct în față. Băiatul cu lansetele îmi zâmbește cu toți dinții. Nu se mai obosește să se ofere să mă ajute, ceea ce mă încântă nespus. A realizat că mă descurc. Ha! Mă îndrept țanțoșă de spate și privesc către spectatori. Mai aveți ceva de comentat? Nu? Bine, mulțumesc! Repet ritualul: aruncat peste pește, luptă corp la corp, scos ac din gură, zâmbit la poză, pupat, azvârlit în găleată. Cum nu mai aveam prea mult timp la dispoziție înainte să înceapă să se însereze și mai trebuia să și îmbucăm ceva, am hotărât că ne ajung cei doi pești. Am achitat tariful orar și peștele prins și ne-am îndreptat, la sfatul băiatului, către restaurant. Acolo o ospătăriță drăguță a luat în primire peștele și l-a trimis la bucătărie spre a fi gătit cum se cuvine. Și zau că papilele-mi gustative jubilează și acum la gândul festinului pe care l-am avut!

Hai să vă dau și câteva detalii (nu prea multe ca n-am chef să îmi haliți toți peștii!:-D). Păstrăvăria, Albota pe numele ei, face parte dintr-un complex turistic situat la 55 km de Sibiu în drumul DN1 spre Brașov, la 4 km după satul Arpașu de Sus. Drumul îl veți găsi ușor, sunt panouri indicatoare peste tot (numai eu nu le-am zărit decât la întoarcere, am impresia că la dus mi-a fost distrasă atenția special). Mai multe detalii aici. Complexul dispune de 42 de camere, săli de conferință, sală de fitness, jacuzzi, saună, piscină, loc de joacă, păstrăvărie și fermă proprie (hm...aș putea să le strecor o vorbă șefilor mei pentru următorul team building). Pe lângă pescuit, mai mult pescuit și desigur...încă o tură de pescuit, aici mai puteți face tot soiul de drumeții, puteți călări sau închiria ATV-uri ori vă puteți pur și simplu relaxa în decorul de vis. Este chiar indicat să veniți (și) cu copiii, vor fi peste poate de entuziasmați.

 

Și-am încălecat pe-un fir de iarbă deasă

Și v-am spus o poveste cu o pescăriță zeloasă! :-P

M-a mai găsit o carte...

Ca să vezi, particip și eu o dată la zece ani la un concurs și atunci câștig :-). Nu m-aș fi obosit cu siguranță să mă înscriu dacă nu mi s-ar fi părut haioasă tema concursului (ce cocktail am asocia personajului nostru preferat dintr-o carte și de ce?) și dacă premiul nu ar fi constat într-una sau mai multe cărți în valoare de 55 RON. Da, știu că în ziua de astăzi vă vine greu să credeți că de suma asta ți-ai putea cumpăra mai multe cărți, dar uite că așa e, ba mai mult, cărțile cu pricina sunt în limba engleză!

Între noi fie vorba, am constatat cu ocazia asta cu amărăciune că multe dintre cărțile de doi bani din librării (îmi vin acum în minte cele de tip "chick lit", "self-help" și cele ale unor distinși autori...no name) sunt mult, dar mult mai scumpe decât cărți de referință din literatura universală. Nu mai pomenesc faptul că "pe vremea mea" (maică), cărțile în limba engleză erau atât de scumpe încât nu puteai decât să suspini adânc a neputință în timp ce te înclinai cu jind în fața coperților lor lucioase! Dar de, cine naiba mai citește azi cărți serioase, mai ales în limbi străine? Și câți dintre cei care citesc tot soiul de cărți mai mult sau mai puțin supraapreciate ale unor iluștri necunoscuți au trecut prin botezul literaturii universale înainte? Să vă povestesc și despre așa-zisele recenzii, scrise pe bandă rulantă, pe care le întâlnesc la tot pasul? Dacă, la fel ca mine, vă închipuiați că e nevoie de studii aprofundate în domeniu și o bază solidă de tomuri parcurse de-a lungul timpului ca să poți îndrăzni să scrii o recenzie a unei cărți, ei bine, sunteți niște bieți nebuni depășiți de situație!

Revenind la oile noastre (fie ele chiar și negre, pentru unii), le mulțumesc foarte mult celor de la Books Express și Raluk.ro pentru premiu, îi asigur că a încăput pe mâini bune și promit că va fi apreciat cum se cuvine. Iar voi, dacă nu mă credeți, n-aveți decât să verificați spusele mele de mai sus accesând site-ul BE. Veți găsi acolo o sumedenie de romane, nuvele și culegeri de poezii faimoase la mai puțin de 20 lei fiecare! Sigur că sunt și unele mai scumpe, dar fiind vorba de cărți și având în vedere faptul că livrarea este gratuită, consider că prețul este justificat.

Sunt cu atât mai fericită cu cât cartea pe care cu greu mi-am ales-o dintre multele ispite de pe site-ul Books Express nu a fost încă tradusă în România și îi aparține uneia dintre cele mai noi iubiri ale mele: Knut Hamsun. Abia aștept să o primesc!

Debut de iarnă la munte

Cabana Bâlea ieri, înainte de a-și îmbrăca pelerina improvizată din nori și ceață...

Lumea Mare

De ceva vreme mă găsiți și în Lumea Mare cu articole și poze de prin călătorii. Unii dintre voi cred că știți deja, alții probabil aflați abia acum. Oricum ar fi, sunt foarte fericită că mi-am găsit si eu locșorul în echipă și promit să vă împărtășesc cât mai multe informații interesante, mai ales dintre cele (poate) mai puțin știute, care să vă folosească atunci când veți ajunge la rândul vostru în locurile cu pricina. Și pentru că această colaborare cu Lumea Mare s-a născut din dorința mea de a vă ajuta să descoperiți mai multe detalii dintre acelea care nu se află chiar la îndemâna oricui pe internet sau se află disparate pe zeci și chiar sute de pagini pe care nu (mai) are nimeni răbdare să le citească,  orice sugestii din partea voastră (de exemplu legate de ce destinații v-ați dori să abordez) sunt binevenite. Evident că nu le știu pe toate, așa că dacă veți avea completări sau altfel de observații, do tell.

Și chiar dacă articolele mele nu ar fi tocmai pe gustul vostru, vă recomand cu căldură să dați oricum o raită prin Lumea Mare cea virtuală, zău că nu se poate să nu găsiți acolo măcar câteva destinații ori povestiri care să vă meargă direct la inimă! Și vă asigur că, față de alte site-uri de profil pe care le-am consultat și eu la un moment dat, articolele de pe Lumea Mare sunt pline de miez, corecte din punct de vedere al dragei limbi române cea mult prea chinuită în ultima vreme, și, mai ales, fără de vorbărie lungă și poante răsuflate!

Și dacă tot suntem la capitolul acesta, vă recomand un super album de călătorii pe care vă promit că o să merite să îl cărați cu chiu cu vai până acasă, nu de alta, dar cântărește vreo 2435443579 kg :-D.

Carcassonne, cetatea celor 50 de turnuri

Un episod de memorie involuntară, vorba lui Bergson (grăi tocilarul latent din mine :-P), mi-a readus în atenție de curând un orășel francez de care m-am îndrăgostit la prima vedere, și care – contrar opiniei generale despre acest tip de dragoste – încă se află la loc de cinste printre descoperirile mele în materie de călătorii. N-aș fi aflat poate niciodată despre el dacă întâmplarea nu ar fi făcut să ajung, acum vreo trei ani, într-un alt oraș drag mie din sudul Franței despre care vă voi vorbi la momentul potrivit, și anume Toulouse. În fine, ați prins ideea: Carcassonne, adică orășelul de care am pomenit mai sus, este situat în sudul Franței, foarte aproape de Toulouse și granița cu Spania, mai exact în departamentul Aude din regiunea Languedoc-Roussillion.
 

Orașul Carcassonne se compune din partea veche, fortificată – zisă „Cité de Carcassonne” - și partea modernă, situată la poalele cetății, cunoscută drept „Ville Basse”. N-am să vă vorbesc prea mult despre zona nouă a oraşului, pentru simplul motiv că nu am avut foarte mult timp la dispoziţie pentru a o străbate.  Ştiu însă măcar câteva motive pentru care merită văzută: străduţele înguste, dispuse în jurul Place Carnot - unde au loc loc târguri săptămânale şi unde veţi găsi o sumedenie de cafenele, baruri, restaurante şi boutique-uri – Muzeul de Arte Frumoase, care găzduieşte o colecţie valoroasă de picturi din secolele 17 – 20, biserica gotică Saint-Vincent cu turnul ei neterminat, catedrala Saint-Michel, dar şi remarcabilul Canal du Midi, canal navigabil construit în sec. 17 căruia i s-a acordat în 1996 statutul de obiectiv inclus  în patrimoniul mondial UNESCO și ...or mai fi ele și altele pe care nu le știu eu. Fie că alegeţi sau nu să vă plimbaţi și prin oraşul nou, vă sfătuiesc însă să dedicaţi o zi întreagă doar cetăţii medievale.
 

Despre cetate („Cité de Carcassonne”), care face parte la rândul ei din patrimoniul UNESCO, se spune că este cea mai mare fortăreaţă şi unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură medievală din Europa, aşadar veţi avea cu ce să împuiați capul celor din familie şi prietenilor la întoarcere. În prezent, Cité de Carcassonne este o atracţie turistică foarte populară. În mod sigur acest lucru se datorează în primul rând istoriei îndelungate (de vreo 2.500 de ani!) a aşezării, istorie care începe încă din perioada Galiei, când aşezarea se afla într-un punct strategic al rutelor comerciale ale vremii, continuă cu preluarea controlului asupra acesteia de către romani, pentru a fi apoi cucerită de vizigoţi, care la rândul lor o vor pierde 200 de ani mai târziu în favoarea musulmanilor, după care va ajunge într-un final în mâinile lui Charlemagne şi va fi încorporată în Imperiul Carolingian. În Evul Mediu va fi fortificată şi extinsă de una dintre familiile influente ale perioadei, Trencavel, devenind ulterior fortăreaţa sectei eretice catare, aflată sub protecţia acesteia. Şi să nu credeţi că istoria cetăţii se opreşte aici, nici pe departe, dar vă las să mai citiţi şi singuri. Dacă știți deja, chapeau! :-)

Puţină lume ştie însă că în prezent, în interiorul celor circa 3 km de ziduri ale cetăţii, printre cele in jur de 50 de turnuri, îşi au casele vreo 120 de localnici şi că, pe lângă multele bistrouri şi magazine de suveniruri, aici veţi da peste servicii întâlnite în mod obişnuit în orice aşezare micuţă: o poştă, o şcoală, un hotel și altele. Pe lângă aceste clădiri rezidenţiale şi comerciale, Cité de Carcassonne mai cuprinde Bazilica Saint-Nazaire - locul perfect în care să vă detaşaţi o clipă de agitaţia de pe străduţele înguste ale cetăţii, admirând superbele vitralii printre care şi pe cel înfăţişând „pomul vieţii” -, un teatru în aer liber şi, desigur, în centru, aşa-numitul Château Comtal, castelul construit în sec. 12 pentru vicontele Trencavel. Și pentru că, zic unii, orice dragoste trece și prin stomac, neapărat luați loc la unul dintre multele bistrouri (poate chiar la cel numit Auberge de Dame Carcas, e testat de mine) și comandați un cassoulet de la mama lui pe care să îl stropiți din belșug cu vin roșu. Dacă nu ați auzit de cassoulet, ceea ce nu m-ar mira pentru că nici eu nu auzisem până atunci, aflați că este o mâncare de fasole cu copane de rață crocantă, cârnăciori și costiță plus o mie și una de mirodenii care mai de care mai gustoase și înmiresmate, tocmai bună pentru a vă transporta înapoi în perioada cavalerilor!

Dar partea care mie mi s-a părut cea mai interesantă abia acum urmează. Legenda spune că, pe vremuri, orașul aflat pe atunci sub stăpânirea regelui Ballak al sarazinilor a fost asediat de către armata lui Charlemagne. După moartea regelui Ballak, soția acestuia, „Dame Carcas”, a preluat conducerea orașului medieval. Asediul a durat în jur de 5 ani. Către sfârșitul acestei perioade ultimii apărători ai orașului erau pe cale să piară de foame, astfel încât sus pe metereze mai veghea doar Dame Carcas. Pentru a păstra aparențele unei armate superioare numeric în stare să salveze orașul de asediatori, castelana a îmbrăcat păpuși de paie în oșteni și le-a plasat pe metereze. Apoi a îndopat singurul porc rămas drept hrană locuitorilor orașului cu ultimele provizii de grâu și l-a aruncat peste zidurile cetății. Când a atins pământul, porcul a crăpat, din burta acestuia revărsându-se bunătate de grâu. Înspăimântat la ideea că în cetate mai existau încă atâtea provizii încât până și porcii erau hrăniți cu grâu, Charlemagne a ridicat asediul, ordonând armatei sale să se retragă. În semn de victorie, Dame Carcas a poruncit să sune toate clopotele din cetate pentru a răspândi vestea cea bună. Se pare că atunci unul dintre vasalii lui Charlemagne i-ar fi spus acestuia: „Sire, Carcas sonne!” (rom. Sire, Carcas sună!). Și uite-așa „Carcassonne” a rămas numele orașului. De altfel, lângă una dintre intrările în cetate – Porte Narbonnaise -  veți descoperi o sculptură neogotică reprezentând-o chiar pe Dame Carcas. Că o fi sau nu pusă acolo pentru turiștii iubitori de legende ca mine, nu avem de unde ști exact, dar hei, mai conteaza?!

Închei prin a vă spune că din păcate (sau nu), taman când am plecat din Toulouse spre Carcassonne a început o frumusețe de ploaie care nu s-a lăsat alungată toată ziua. Drept pentru care veți înțelege, sper, de ce nu vă pot prezenta nici măcar o pozișoară în care să apară și soarele. Deșiii...dacă stau să mă gândesc bine, cetatea este atât de faină încât chiar nu are nevoie de soare pentru a o înfrumuseța artificial (na c-am întors-o din condei :-D). Ia priviți!

biserica Saint-Nazaire văzută de pe cetate

pomul vieții