Dai un ban da' pupi un păstrăv

Zilele trecute ne-am luat roțile la spinare și am dat o mică raită prin România. Nu mai fusesem de o bună bucată de vreme și ne temeam - dat fiind că aveam ceva experiențe neplăcute anterioare care de altfel ne și determinaseră să rărim considerabil preumblările prin scumpa țărișoară - că nu vom fi scutiți de surprize neplăcute. Ei bine, mă bucur nespus să recunosc că de data asta ne-am înșelat. Totul a decurs perfect, inclusiv vremea care se anunța capricioasă a lăsat nazurile deoparte și și-a arătat latura ei cea mai frumoasă. Pentru un început de toamnă (a se citi “iarnă” la munte), două zile cu soare din trei nu e rău deloc, zic :-P.

Și cum ne plimbam noi așa pe Transfăgărășan și prin împrejurimi, iaca bag de seamă cum al meu soț, aflat la volan, părăsește șoseaua și se-ndreaptă către niște coclauri despre care până și eu, furată de peisaj cum eram, mi-am dat seama că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu traseul nostru anunțat de cu zori. Dau să vociferez, dar mă opresc la timp, intrigată de privirea de tip „nu-mă-boscorodi-că-o-să-ți-pară-rău” a soțului. Și cum nu am fost niciodată tocmai fruntașă la capitolul răbdare, încep să scrutez zările în căutare de indicii. Nu că ar fi avut de gând să mi se și arate vreunele! De-o parte și de alta a drumului, cât vedeam cu ochii, câmp și bălării, bălării și câmp, în față, drum de țară prăfuit, ici și colo câte o băltoacă ca să nu fie chiar anost peisajul. În stânga, dincolo de linia orizontului, pe cerul aproape senin se profilau niscaiva creste de munți. Decid să nu îmi mai bat capul și aștept. Și tot aștept, timp în care o ținem drept pe drumul prăfuit. Într-un final, se petrece o schimbare: Cotim la stânga! Wow, mă trezesc gândind ironic cu voce tare, asta da adrenalină! În fine, drumul devine mai bun, mai face un cot, după care se lățește, lăsând loc unei porți rustice din lemn și țiglă roșie cu rol mai mult decorativ decât de altă natură, pe care scrie mare: “Păstrăvăria”.

Holbez ochii cât cepele. Hopa, Păstrăvăria? Adică se poate pescui?!? Mă uit la soț și îmi confirmă. Îmi sclipesc ochii instantaneu și aproape mă împiedic dând să cobor cât mai repede din mașină. O luăm pe o cărăruie pietruită și în scurt timp văd în fața ochilor vreo șapte-opt bazine pline ochi cu păstrăvi lucioși, care mai de care mai vioi și mai pregătit de o confruntare om versus pește. Dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi crezut că am ajuns de-a dreptul în raiul pescarilor, recompensă pentru pescuitul sportiv practicat de-a lungul anilor! Cu excepțiile de rigoare, mă rog.

Mergem să plătim cei 5 lei pe oră și obținem în schimb două lansete cu plute (!) și câte un pahar de plastic cu momeală vie (viermuși, mai exact...am pus puncte de suspensie ca să aveți timp să strâmbați din nas :-D). Primim indicații prețioase în care dintre bazine să pescuim și ne apucăm de treabă. În dreapta mea, pe un podeț, o droaie de spectatori. Între noi fie vorba, mă înnebunesc după spectatori la pescuit, o da! Dacă mai și comentează, e perfect. Se știe doar că peștii sunt ființe gregare nu doar cu semenii lor, deci cu cât vorbești mai mult cu ei sau în preajma lor, cu atât mai abitir se îndeamnă pur și simplu unii pe alții să îți sară în ac!!! Yeah, right!

Cum ziceam, ne apucăm de treabă. N-am prea dat eu la lansetă până acum și nici nu mă ajută faptul că suntem vreo trei pescari aliniați cam aproape unul de altul pe malul „bălții” micuțe, așa că prima încercare de a arunca este sortită eșecului. Ba mai mult, străduindu-mă să arunc cât mai departe de lansetele celorlalți pescari, firul mi se încurcă teribil și apelez, călcându-mi vârtos pe onoare, la băiatul de la care am căpătat lansetele, care mă salvează. Rumoare printre spectatori, majoritatea bărbați. Parcă îi și aud răzându-și în barbă: “Hahaha, s-a găsit pescărița lu’...pește”. Fraierilor, mă gândesc, de tactica “femeie la ananghie“ nu ați auzit?! Și îmi văd nestingherită de ale mele.

Lansez a doua oară, ceva mai bine de data asta. O trăsătură slabă și atât. Îmi trece prin minte că păstrăvii ăia sunt sătui cu siguranță, altminteri nu ar sta cu toții adunați cu nerușinare în jurul plutei mele nemișcate. Spinările li se disting binișor în apa limpede, în ciuda umbrelor aruncate de soarele de după-amiază. De ciudă mă imaginez plonjând printre ei și înșfăcând unul, măcar unul, pe care să îl simt, grăsuț, în palmă. Nici nu apuc să duc bine imaginea până la capăt că zbang!, pluta mea o zbughește hotărât în adâncuri. Înțep și...simt greutate la mână, în timp ce vârful lansetei se arcuiește zdravăn. “Mulinați”, țipă către mine băiatul cu lansetele. Ce să mulinez, că greutatea peștelui e amplificată de faptul că se zvârcolește ca bezmeticul, firesc de altfel. Iar eu nu am mai mâncat de azi dimineață, îmi tremură mâinile. Sau să fie totuși de la emoție? :-) Cum necum, îl aduc pe mal unde mă azvârl asupra lui (căci încă se mai zbate frenetic), ca să îl eliberez din fir și să îl arunc în găletușă. Strig la soț să vină să pozeze captura, moment în care băiatul cu lansetele se îndreaptă către mine, vrând probabil să mă ajute să scot acul bine înfipt în buza grosuță a peștelui. Mă uit puțin jignită - dar încă binevoitoare - la el și îi arunc din colțul gurii, pe un ton ușor superior, alimentat de victoria recentă: “Mulțumesc, mă descurc singură!” Mă privește incredul și are tupeul să repete, întrebător: “Vă descurcați singură?” Ba bine că nu, gândesc, și mă surprind remarcând în minte: Hehee, pe vremea când dovedeam eu primii pești, tu nici nu te născuseși! :-D Îmi reprim gândul malițios și reiterez, zâmbindu-i: „Da, da, mersi mult!” Cu mișcări precise, scot acul, mă lupt un pic cu peștele care îmi tot alunecă din mâini, îl prind bine între palme, îl forțez să zâmbească la poză, îl pup și îi dau drumul în găleată.

 

Trag cu ochiul la gașca de spectatori. Se pare că i-am impresionat nițel, dar încă nu sunt convinși, pasămite se gândesc că e doar o întâmplare. Treaba lor, „my precioussss” (cum bine zicea Gollum) e în siguranță la mine în găleată, n-au decât să creadă ce poftesc. Lansez din nou, nu trec nici zece minute și am o nouă trăsătură frumușică. Înțep, ridic, mulinez și....istoria se repetă. La capătul firului se zbate un alt exemplar, și mai reușit decât primul. Îl aduc și mai anevoie la mal, dat fiind efortul, foamea crescândă și soarele care îmi bate direct în față. Băiatul cu lansetele îmi zâmbește cu toți dinții. Nu se mai obosește să se ofere să mă ajute, ceea ce mă încântă nespus. A realizat că mă descurc. Ha! Mă îndrept țanțoșă de spate și privesc către spectatori. Mai aveți ceva de comentat? Nu? Bine, mulțumesc! Repet ritualul: aruncat peste pește, luptă corp la corp, scos ac din gură, zâmbit la poză, pupat, azvârlit în găleată. Cum nu mai aveam prea mult timp la dispoziție înainte să înceapă să se însereze și mai trebuia să și îmbucăm ceva, am hotărât că ne ajung cei doi pești. Am achitat tariful orar și peștele prins și ne-am îndreptat, la sfatul băiatului, către restaurant. Acolo o ospătăriță drăguță a luat în primire peștele și l-a trimis la bucătărie spre a fi gătit cum se cuvine. Și zau că papilele-mi gustative jubilează și acum la gândul festinului pe care l-am avut!

Hai să vă dau și câteva detalii (nu prea multe ca n-am chef să îmi haliți toți peștii!:-D). Păstrăvăria, Albota pe numele ei, face parte dintr-un complex turistic situat la 55 km de Sibiu în drumul DN1 spre Brașov, la 4 km după satul Arpașu de Sus. Drumul îl veți găsi ușor, sunt panouri indicatoare peste tot (numai eu nu le-am zărit decât la întoarcere, am impresia că la dus mi-a fost distrasă atenția special). Mai multe detalii aici. Complexul dispune de 42 de camere, săli de conferință, sală de fitness, jacuzzi, saună, piscină, loc de joacă, păstrăvărie și fermă proprie (hm...aș putea să le strecor o vorbă șefilor mei pentru următorul team building). Pe lângă pescuit, mai mult pescuit și desigur...încă o tură de pescuit, aici mai puteți face tot soiul de drumeții, puteți călări sau închiria ATV-uri ori vă puteți pur și simplu relaxa în decorul de vis. Este chiar indicat să veniți (și) cu copiii, vor fi peste poate de entuziasmați.

 

Și-am încălecat pe-un fir de iarbă deasă

Și v-am spus o poveste cu o pescăriță zeloasă! :-P