Eat, pray, love în Laponia :-)

În Laponia am mâncat...Rudolph. 

Şi apoi m-am rugat să nu afle despre asta nici renii înhămaţi la sania noastră şi nici Moşul pe care l-am vizitat chiar în sătucul lui :-D. 

După care m-am îndrăgostit de aurora boreală, care a apărut şi a dispărut ca o nălucă, suficient însă cât să mă facă să îmi promit că o voi vâna toata viaţa...

(sursa)

10 limericks pentru 10.10.10

• A fly and a flea in a flue / Were imprisoned, so what could they do? / Said the fly, «Let us flee!» / «Let us fly!» said the flea. / So they flew through a flaw in the flue. („Un purec plăpând şi-o ploşniţă-n plasă / Fură închişi, deci pe unde să iasă? / Purecul spuse: «Hai să sărim!» / Ploşniţa spuse: «Hai s-o roim!» / Şi-o roiră prin ruptura din plasă” (C.M.)) 

 

• There was a young fellow named Hall, / Who fell in the spring in the fall. / ’T would have been a sad thing / Had he died in the spring. / But he didn’t – he died in the fall. (W.S. Gilbert). („Era un flăcău, Coridor, / Ce căzu în frunzar în cuptor. / Ar fi fost vai şi-amar / De murea în frunzar. / Însă nu – muri în cuptor” (C.M.).)

•  There was a young lady named Bright / Who could travel much faster than light. / She set off one day / (In a relative way) / And returned on the previous night.

• A lady while dining in Crewe / Once found a dead mouse in her stew. / Said the waiter "Don't shout / Or wave it about / Or the rest will be wanting one, too".

• A remarkable fellow from Weston / Had nearly fifty feet of intestine / Though reported a success / In the medical press / It wasn't much good for digestion.

•  There was an old man from Darjeeling / Who traveled by train up to Ealing: / It said on the door / "Please don't spit on the floor" / So he carefully spat on the ceiling.

•  An elderly man called Keith / Mislaid his set of false teeth / They'd been laid on a chair / He'd forgot they were there / Sat down - and was bitten beneath.

•  There was a young man from Larkhall / Who went to a masquerade ball / Dressed up as a tree, / But he failed to foresee / His abuse by the dogs in the hall.

•  There was a young Scotsman named Fisher / Who was fishing for fish in a fissure. / Then a cod, with a grin / Pulled the fisherman in. / Now they're fishing the fissure for Fisher. (Trebuia sa fie si unul cu pescari, nu? :-P)

•  There was a young man from Bengal / Who went to a fancy-dress ball. / He thought "I will risk it / And go as a biscuit." / But a dog ate him up in the hall. (preferatul meu :-D)

Curiozități din viața unui bătrânel bicentenar: Oktoberfest

Îmi doream de multă vreme să ajung, am trecut de atâtea ori prin München și totuși nu știu, zău, cum de nu s-a brodit niciodată să mă aflu în capitala bavareză în perioada festivalului lunii octombrie. Habar nu aveam eu în tot acest timp de ce, însă anul acesta am elucidat într-un final misterul: pentru că nici anul trecut, nici acum doi ani, nici acum cinci-șase ani când începeau, timid, călătoriile mele, Oktoberfest nu ar fi împlinit, încă, 200 de ani! :-) Recunosc așadar că nu aveam nici cea mai mică idee de această aniversare importantă atunci când, ascultându-mi...să zicem...intuiția feminină, am insistat mai mult ca oricând anul acesta să ajung la München, fie și numai pentru câteva ore. Zis si făcut, într-o duminică, în jurul prânzului, puneam piciorul în sfârșit pe Theresienwiese...

Cum se distrează în mod normal petrecăreții veniți de pretutindeni la Oktoberfest vă puteți lesne imagina și dacă nu ați participat niciodată la festival, așa că nu vă plictisesc cu astfel de amănunte. S-ar putea să vă intereseze însă câteva curiozități legate de Oktoberfest pe care sunt aproape sigură că mulți dintre voi nu le știați:

Având în vedere că cea mai mare parte a festivalului se desfășoară anual în cursul lunii septembrie, prima întrebare care se naște inevitabil pe buzele oricui este de ce Oktoberfest nu se numește mai degrabă...Septemberfest?  Să vă explic de ce. Predecesorul Oktoberfest-ului, care a constat la vremea respectivă într-o măreață cursă de cai, a avut loc între 12 și 17 octombrie 1810 pentru a celebra căsătoria prințului moștenitor Ludovic I al Bavariei cu Therese von Sachsen-Hildburghausen, prințesa al cărei nume îl poartă și astăzi  locul de desfășurare al festivalului. Sărbătoarea s-a repetat și în anii următori, când a fost mutată în septembrie pe motiv că vremea din această lună era mult mai potrivită pentru un astfel de eveniment în aer liber. Oktoberfest se termină însă de fiecare dată tot în luna octombrie, iar numele i-a rămas neschimbat în amintirea primelor festivități. 

Începând de anul trecut, avioanelor le este interzis să survoleze Theresienwiese la o altitudine mai mică de 860 m. Elicoptere ale poliției stau pe poziții, pregătite să intervină în caz de încălcare a acestei interdicții, iar piloții care nu respectă aceste reglementări sunt pedepsiți penal. 

Chelnerii angajați să servească în cadrul festivalului muncesc din greu, dar și câștigă pe măsură. În cele două săptămâni ale Oktoberfest-ului se câștigă în medie 5.500 de euro. Dacă au noroc să se ocupe de vedetele prezente la festival, câștigurile lor pot depăși chiar 10.000 euro. Vă gândiți cumva să vă luați de pe acum concediu de Oktoberfest pentru la anul? :-P

2010 este primul an în care fumatul nu mai este permis în nici unul dintre corturile festivalului. 

Poate ați mai auzit povești cu pahare, căni sau halbe pe care unii sau alții și le îndeasă în geantă prin baruri ori la diverse târguri după ce le-au golit, „uitând” să le plătească. Nu cumva să vă treacă prin gând una ca asta la Oktoberfest, peste tot sunt afișe care interzic în mod expres această practică. În caz contrar, s-ar putea să vă treziți (pe bună dreptate!) urmăriți penal pentru furt și cu siguranță nu vă va salva nici faptul că nu înțelegeți limba germană. În schimbul sumei de 7,50 euro veți putea lua cu voi în mod legal ditamai halba aniversară. Ceea ce eu una am și făcut.

Din anul 1810 de când a luat naștere tradiția Oktoberfest-ului, festivalul a fost anulat de 24 de ori din cauza războaielor, epidemiilor de holeră și hiperinflației. Oktoberfest celebrează, ce-i drept, 200 de ani de la debut, dar anul acesta a avut loc abia ediția cu numărul 177 a festivalului.

În anul 2008 vizitatorii au pierdut 4.600 de obiecte la Oktoberfest. M-am perpelit de râs aflând cam ce se găsea printre acestea: un costum de Superman, o pereche de ochelari de scafandru, o pereche de clăpari, patru verighete, un stativ de partituri, un extinctor, o scară de aluminiu și o dantură falsă :-D.

Multă lume își ia concediu special pentru a munci pe Theresienwiese pe durata Oktoberfest-ului. Cred și eu, având în vedere punctul 3 de mai sus!

Cea mai lungă pauză din istoria Oktoberfest-ului a avut loc între anii 1939 și 1948. În timpul celui de al Doilea Război Mondial festivalul a fost anulat complet, la sfârșitul anilor ’40 fiind înlocuit temporar cu mai micuțul  „Herbstfest” (Festivalul toamnei).

Ediția aniversară din anul 1985 a adus cei mai mulți vizitatori la Oktoberfest. În 1985 Oktoberfest exista exact de 175 de ani, deși – având în vedere cele 24 de ediții anulate – la momentul respectiv se desfășura de fapt abia festivalul cu numărul 151.

Cel mai mare cort al tuturor timpurilor a fost cortul Pschorr-Bräu-Rosl din anul 1913. Acesta avea o arie de 5.500 mp și o capacitate de 12.000 de locuri. În prezent, cel mai mare cort aparține halei Hofbräu, capabilă a găzdui 10.000 de vizitatori.

Atât aniversarea din anul 1835 (25 de ani), cât și cele din anii 1910 (100 de ani) și 1985 (175 de ani) coincid cu apariția cometei Halley. Pasămite așa petreceri de pomină au loc la nemți, dom’le, încât nici măcar cometele nu pot sta departe :-D.

Fiind prima mea prezență la Oktoberfest, n-aș ști să vă spun dacă anul acesta petrecerea a fost mai îndrăcită decât cu alte ocazii sau nu. Ce pot să vă spun însă este că n-am văzut în viața mea atâta puzderie de lume la un loc, n-am mirosit nicicând atâtea minunății de arome amestecate, n-am admirat niciodată atâtea costume tradiționale, n-am crezut vreodată să curgă undeva atâta bere! Și mai ales n-am savurat nicicând ca acum liniștea orașului aproape pustiu la lăsarea serii, în timp ce la Oktoberfest, probabil, petrecerea era în toi.

Legende învăluite în ceață la cetatea Poenari

Să presupunem că ai tot auzit în ultima vreme de Cetatea Poenari. Să presupunem că, într-o dimineață oarecare, drumul te poartă firesc într-acolo unde cu gândul ai poposit deja demult. Aștepți cu nerăbdare un semn că ai ajuns, dar el întârzie să apară și începi să te întrebi dacă nu cumva ai trecut deja de indicatorul salvator. Chiar în acel moment, întrezărești printre vârfuri de brad, pe-o culme împădurită, zidul singuratic care schițează conturul unei foste cetăți. Îți spui că arată promițător și, îmbătat de aerul proaspăt și rece, te hotărăști să accepți provocarea celor 1480 de trepte de beton. Îți faci curaj aruncând o ultimă privire spre „cuibul de vulturi al vitejilor de demult” și speri că vei ajunge măcar cu un sfert de ceas înaintea ceții care amenință să ia cu asalt zidul cetății. 

Sui cu elan primele trepte și ai impresia că urcușul va fi o joacă de copil. Te înșeli, desigur, dar îți vei da seama de asta pe măsură ce te afunzi tot mai mult în pădure, urmând scările care șerpuiesc alene printre copaci. Pe drum, întâlnești și alți drumeți, cei mai mulți de pe meleaguri străine. Vă salutați zâmbind și apoi îi lași în urmă, constatând că nu ești chiar așa de neantrenat precum credeai. În liniștea deplină care te înconjoară, auzi un zgomot brusc și tresari. Te întorci și urmărești îndelung cu privirea trupușorul de un roșcat închis care se avântă în sus pe un trunchi de copac. Oftezi înciudat că nu te-ai gândit mai înainte să imortalizezi momentul și pornești mai departe pe treptele ce suie din ce în ce mai abrupt. Ai reușit în fine să îți controlezi respirația și să te obișnuiești cu efortul. Și astfel începi să deslușești tot mai multe detalii în jurul tău. Privirea ți se ascute, distingi nuanțe, forme, mișcări. Simți freamătul, ce-i drept ușor estompat de trecerea ta, al pădurii și îți primenești privirea urmărind alternanța peticelor de lumină cu pete de umbră. Și urci și tot urci... până când îți dai seama că drumul începe să coboare ușor. N-apuci bine să gândești cu părere de rău că ai mai fi putut urca o vreme, că treptele o iau iar în sus, pădurea se rărește și dai cu ochii de „străjerul” cetății. Plătești obolul și, cu o ultimă sforțare, lași în spate o nouă serie de trepte, în timp ce îți dispare orice urmă de teamă că peisajul ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor. Sari câte două ultimele trepte și, pe cerul încă necotropit de ceață, se profilează în sfârșit ruinele cetății!

Odată ajuns aici, te cuprinde un sentiment ciudat. Poate că sunt de vină legendele înnegurate care circulă în legătură cu cetatea. Sau poate ceața apăsătoare care se apropie vertiginos ca pentru a-i spori misterul. Nu ar fi de mirare să fie doar liniștea adâncă care te învăluie treptat, ori pur și simplu nevoia de un mic repaus pentru a-ți recăpăta suflul și a-ți bucura simțurile cu imaginile ce ți se desfășoară în fața ochilor. Cert este că te scufunzi în tăcere, iar când în sfârșit revii la realitate, te surprinzi vorbind în șoaptă, ca pentru a nu întrerupe vântul care îți suflă în ureche povești din trecut...

Una dintre aceste povești privește cea de a doua etapă a ridicării cetății Poenari, prima (care datează din secolul XIII) fiindu-i atribuită lui Negru Vodă. Se spune că, dorind să se răzbune pe târgoviștenii vinovați de moartea fratelui său Mircea, Vlad Țepeș - căci da, extinderea fortificației în secolul XV i se datorează chiar acestuia – i-ar fi adunat pe toți laolaltă la poalele muntelui pe care se înalță astăzi cetatea și, după ce a tras câțiva în țeapă, le-a poruncit celorlalți să se apuce degrabă de construit. Potrivit cronicilor, cetatea ar fi fost terminată în doar șase luni, asta după ce „domnul au trimis slujători și în zioa dă Paște lovindu-i, au prins și pe bărbați și pă mueri și feciorii și featele, împodobiți fiind, i-au adus la cetatea Poenari de au lucrat până li s-au spart hainele” (Radu Popescu). Letopisețul cantacuzinesc relatează o istorie similară: „Când a fost ziua de Paște, aflându-se toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste i-a înconjurat, iar pe cei vârstnici i-a tras în țeapă de a ocolit tot orașul cu ei, iar pe cei tineri cu nevestele lor, așa împodobiți cum erau, pe toți i-au dus la Poienari, de au lucrat la cetate până s-au spart hainele de pe dânșii.”

Potrivit unei alte legende, în anul 1462, pe când era urmărit de oștile otomane, Vlad Țepeș ar fi căutat refugiu în interiorul cetății Poenari. Turcii au dărâmat zidurile cetății, iar Țepeș și ai săi însoțitori au fugit spre satul Arefu unde, cu ajutorul a șapte frați fierari care le-au pus invers potcoavele cailor, au reușit să învingă vigilența urmăritorilor.

O a treia legendă care mi-a ajuns întâmplător la urechi o are drept protagonistă pe soția domnitorului. Se spune că aceasta, știind că turcii erau aproape și preferând să se omoare decât să cadă în mâinile lor, s-ar fi urcat pe metereze și s-ar fi aruncat în prăpastie. Trupul i s-a izbit de stâncile scăldate de apa râului de la poalele muntelui, iar locul unde a căzut s-a înroșit de la sângele ei. Și astfel râul cu pricina a căpătat numele de Râul Doamnei.
 

În străinătate, popularitatea cetății Poenari se datorează în primul rând asocierii cu imaginea dătătoare de fiori pe șira spinării a lui Dracula, dar și legendelor care vorbesc despre cetate ca despre unul dintre cele mai bântuite locuri din lume :-). Probabil aşa a ajuns să prindă contur festivalul medieval Dracula Fest (aflat la cea de a doua ediție anul acesta) al cărui loc de desfășurare este, desigur, chiar cetatea Poenari. Astfel, timp de trei zile aici au loc spectacole de teatru, concerte, târguri cu produse tradiționale, focuri de tabără (șapte la număr în amintirea celor șapte frați fierari) dar și concursuri haioase: aruncarea cu varza-n țeapă, prinderea cocoșului pintenat, spartul lemnelor pentru iarnă, ridicarea cortului, trasul căruței, alergarea-n sac spre coșul cu de-ale gurii.

Fie că vă plac sau nu legendele, fie că vă numărați sau nu printre cei pentru care cetatea Poenari rămâne doar „adevăratul castel al lui Dracula”, fie că vi se pare sau nu flatant că cetatea i-a slujit drept inspirație lui Jules Verne atunci când a scris „Castelul din Carpați”, nu ezitați să vă abateți măcar o dată pe la cetatea Poenari. Dacă depășiți obstacolul - mai mult psihic - al celor aproape 1500 de trepte şi vizitaţi cetatea, s-ar putea ca imaginea ei și peisajul înconjurător să vă „bântuie” încă multă vreme după aceea...în cel mai pozitiv sens cu putință :-D.