Legende învăluite în ceață la cetatea Poenari

Să presupunem că ai tot auzit în ultima vreme de Cetatea Poenari. Să presupunem că, într-o dimineață oarecare, drumul te poartă firesc într-acolo unde cu gândul ai poposit deja demult. Aștepți cu nerăbdare un semn că ai ajuns, dar el întârzie să apară și începi să te întrebi dacă nu cumva ai trecut deja de indicatorul salvator. Chiar în acel moment, întrezărești printre vârfuri de brad, pe-o culme împădurită, zidul singuratic care schițează conturul unei foste cetăți. Îți spui că arată promițător și, îmbătat de aerul proaspăt și rece, te hotărăști să accepți provocarea celor 1480 de trepte de beton. Îți faci curaj aruncând o ultimă privire spre „cuibul de vulturi al vitejilor de demult” și speri că vei ajunge măcar cu un sfert de ceas înaintea ceții care amenință să ia cu asalt zidul cetății. 

Sui cu elan primele trepte și ai impresia că urcușul va fi o joacă de copil. Te înșeli, desigur, dar îți vei da seama de asta pe măsură ce te afunzi tot mai mult în pădure, urmând scările care șerpuiesc alene printre copaci. Pe drum, întâlnești și alți drumeți, cei mai mulți de pe meleaguri străine. Vă salutați zâmbind și apoi îi lași în urmă, constatând că nu ești chiar așa de neantrenat precum credeai. În liniștea deplină care te înconjoară, auzi un zgomot brusc și tresari. Te întorci și urmărești îndelung cu privirea trupușorul de un roșcat închis care se avântă în sus pe un trunchi de copac. Oftezi înciudat că nu te-ai gândit mai înainte să imortalizezi momentul și pornești mai departe pe treptele ce suie din ce în ce mai abrupt. Ai reușit în fine să îți controlezi respirația și să te obișnuiești cu efortul. Și astfel începi să deslușești tot mai multe detalii în jurul tău. Privirea ți se ascute, distingi nuanțe, forme, mișcări. Simți freamătul, ce-i drept ușor estompat de trecerea ta, al pădurii și îți primenești privirea urmărind alternanța peticelor de lumină cu pete de umbră. Și urci și tot urci... până când îți dai seama că drumul începe să coboare ușor. N-apuci bine să gândești cu părere de rău că ai mai fi putut urca o vreme, că treptele o iau iar în sus, pădurea se rărește și dai cu ochii de „străjerul” cetății. Plătești obolul și, cu o ultimă sforțare, lași în spate o nouă serie de trepte, în timp ce îți dispare orice urmă de teamă că peisajul ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor. Sari câte două ultimele trepte și, pe cerul încă necotropit de ceață, se profilează în sfârșit ruinele cetății!

Odată ajuns aici, te cuprinde un sentiment ciudat. Poate că sunt de vină legendele înnegurate care circulă în legătură cu cetatea. Sau poate ceața apăsătoare care se apropie vertiginos ca pentru a-i spori misterul. Nu ar fi de mirare să fie doar liniștea adâncă care te învăluie treptat, ori pur și simplu nevoia de un mic repaus pentru a-ți recăpăta suflul și a-ți bucura simțurile cu imaginile ce ți se desfășoară în fața ochilor. Cert este că te scufunzi în tăcere, iar când în sfârșit revii la realitate, te surprinzi vorbind în șoaptă, ca pentru a nu întrerupe vântul care îți suflă în ureche povești din trecut...

Una dintre aceste povești privește cea de a doua etapă a ridicării cetății Poenari, prima (care datează din secolul XIII) fiindu-i atribuită lui Negru Vodă. Se spune că, dorind să se răzbune pe târgoviștenii vinovați de moartea fratelui său Mircea, Vlad Țepeș - căci da, extinderea fortificației în secolul XV i se datorează chiar acestuia – i-ar fi adunat pe toți laolaltă la poalele muntelui pe care se înalță astăzi cetatea și, după ce a tras câțiva în țeapă, le-a poruncit celorlalți să se apuce degrabă de construit. Potrivit cronicilor, cetatea ar fi fost terminată în doar șase luni, asta după ce „domnul au trimis slujători și în zioa dă Paște lovindu-i, au prins și pe bărbați și pă mueri și feciorii și featele, împodobiți fiind, i-au adus la cetatea Poenari de au lucrat până li s-au spart hainele” (Radu Popescu). Letopisețul cantacuzinesc relatează o istorie similară: „Când a fost ziua de Paște, aflându-se toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste i-a înconjurat, iar pe cei vârstnici i-a tras în țeapă de a ocolit tot orașul cu ei, iar pe cei tineri cu nevestele lor, așa împodobiți cum erau, pe toți i-au dus la Poienari, de au lucrat la cetate până s-au spart hainele de pe dânșii.”

Potrivit unei alte legende, în anul 1462, pe când era urmărit de oștile otomane, Vlad Țepeș ar fi căutat refugiu în interiorul cetății Poenari. Turcii au dărâmat zidurile cetății, iar Țepeș și ai săi însoțitori au fugit spre satul Arefu unde, cu ajutorul a șapte frați fierari care le-au pus invers potcoavele cailor, au reușit să învingă vigilența urmăritorilor.

O a treia legendă care mi-a ajuns întâmplător la urechi o are drept protagonistă pe soția domnitorului. Se spune că aceasta, știind că turcii erau aproape și preferând să se omoare decât să cadă în mâinile lor, s-ar fi urcat pe metereze și s-ar fi aruncat în prăpastie. Trupul i s-a izbit de stâncile scăldate de apa râului de la poalele muntelui, iar locul unde a căzut s-a înroșit de la sângele ei. Și astfel râul cu pricina a căpătat numele de Râul Doamnei.
 

În străinătate, popularitatea cetății Poenari se datorează în primul rând asocierii cu imaginea dătătoare de fiori pe șira spinării a lui Dracula, dar și legendelor care vorbesc despre cetate ca despre unul dintre cele mai bântuite locuri din lume :-). Probabil aşa a ajuns să prindă contur festivalul medieval Dracula Fest (aflat la cea de a doua ediție anul acesta) al cărui loc de desfășurare este, desigur, chiar cetatea Poenari. Astfel, timp de trei zile aici au loc spectacole de teatru, concerte, târguri cu produse tradiționale, focuri de tabără (șapte la număr în amintirea celor șapte frați fierari) dar și concursuri haioase: aruncarea cu varza-n țeapă, prinderea cocoșului pintenat, spartul lemnelor pentru iarnă, ridicarea cortului, trasul căruței, alergarea-n sac spre coșul cu de-ale gurii.

Fie că vă plac sau nu legendele, fie că vă numărați sau nu printre cei pentru care cetatea Poenari rămâne doar „adevăratul castel al lui Dracula”, fie că vi se pare sau nu flatant că cetatea i-a slujit drept inspirație lui Jules Verne atunci când a scris „Castelul din Carpați”, nu ezitați să vă abateți măcar o dată pe la cetatea Poenari. Dacă depășiți obstacolul - mai mult psihic - al celor aproape 1500 de trepte şi vizitaţi cetatea, s-ar putea ca imaginea ei și peisajul înconjurător să vă „bântuie” încă multă vreme după aceea...în cel mai pozitiv sens cu putință :-D.