Aparență și esență în orașul fantomelor: Edinburgh (I)

La fel ca multe alte orașe, și Edinburgh s-a imprimat în conștiința universală prin intermediul unor personalități marcante ce i-au adus faimă în diferite domenii. Ar fi imposibil să înșir toate ilustrele personaje care s-au perindat pe aici de-a lungul timpului, după cum este imposibil ca voi să fi auzit de toate. Cred că e suficient și dacă îi amintesc numai pe Sir Walter Scott, Sir Arthur Conan Doyle și Robert Louis Stevenson, autorii faimoaselor titluri „Rob Roy”, „Ivanhoe”, „Sherlock Holmes”, „Treasure Island” și „The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde”. Nu degeaba Edinburgh a fost declarat de UNESCO primul oraș al literaturii. Sigur că de Edinburgh se leagă și alte nume celebre: Maria Stuart, Charles Darwin, David Hume, Sir Sean Connery, Tony Blair, J.K. Rowling, ba chiar și Ian Wilmut, primul om de știință care a reușit să cloneze un mamifer (oaia Dolly). Dincolo de toate acestea, cel mai frumos oraș al Scoției atrage cu cântec de cimpoi, aromă de whisky, foșnet de kilturi din tartane în varii culori asociate diverselor clanuri scoțiene și ...cea mai mare densitate de fantome (sau istorii cu fantome) din lume. Însă mai mult decât orice, Edinburgh frapează prin contraste. Care sunt atât de puternice, încât dacă s-ar putea prezenta singur, probabil că orașul ar spune: I suffer from split personality. Mă rog, poate nu ar spune-o chiar așa literar, în dialect scoțian ar suna mai degrabă în felul următor: Ah suffer frae split personality :-D.

Dai din coate, ai parte!

Da, știu, sună chiar caraghios că trebuie să mergi în șir indian printre rafturi, să te treacă toate transpirațiile și să dai din coate vârtos ca să poți să-ți iei porția de carte, dar am supraviețuit și de data asta...și nici că mai contează ce a fost când am alături stiva de cărți, care mai de care mai neprețuită! :-)

Să vă spun așadar ce mi-am cumpărat puțintel mai devreme de la Gaudeamus:

  

Julio Cortazar - "Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri" 

Chang-rae Lee - "Zbor peste Long Island" 

Isabel Allende - "Casa spiritelor" (am citit-o de la o cunoștință, dar voiam să o am în casă, mi-a plăcut mult) 

Isabel Allende - "Fiica norocului" 

Woody Allen - "Anarhie pură" 

Kurt Vonnegut - "Retrospectivă asupra Armaghedonului " (cu desene ale autorului) 

Mario Vargas Llosa - "Rătăcirile fetei nesăbuite" (ediție nouă apărută la Humanitas) 

Ernest Hemingway - "Dealurile verzi ale Africii" 

Salman Rushdie - "Copiii din miez de noapte" 

Orhan Pamuk - "Muzeul inocenței"

Of, de-aș avea mai mult timp pentru citit!

Mlaștini mângâiate de maree – paradis al păsărilor la Zwin

La Marea Nordului, mai exact între Belgia și Olanda, se află un ținut cu totul și cu totul special, născut din îngemănarea apei cu uscatul: rezervația naturală Het Zwin. Pe când era „doar” un braţ navigabil al Mării Nordului, acest teritoriu vast a jucat un rol aparte în istoria orașului-port medieval Brügge, dar şi a celorlalte două importante oraşe comerciale ale vremii, Damme şi Sluis, conectându-le unele cu altele şi pe fiecare dintre acestea cu restul lumii. Cu timpul, ca urmare a invaziilor şi retragerilor succesive ale apelor, dar şi a drenajelor şi mişcărilor mareice, aici s-au depus sedimente peste sedimente, iar nisipul a luat treptat locul apei. Astfel că, în prezent, trecătorului curios i se dezvăluie privirii un peisaj incredibil: porţiuni nisipoase alternează cu pârâiaşe înguste întretăiate la rândul lor de alte porţiuni nisipoase, zone mlăştinoase se întrepătrund cu fâşii de păşune, verdele închis se îmbină cu nuanţe de gri, griul cu luciul albăstrui al apei, galbenul-cenuşiu al zonelor uscate se topește ușor în verde, iar dincolo de toate acestea se ridică, protector, dunele.

Rezervația naturală Zwin se întinde pe o lungime de aproximativ 2,3 km de-a lungul coastei belgiano-olandeze. Din suprafața sa totală de 158 ha, cea mai mare parte - adică vreo 125 ha - se află pe teritoriu belgian.

Cri, cri, cri, toamnă gri?! Greșit!

Mă văicăream în sinea mea acum vreo lună și mai bine că n-am găsit, printre miile și zecile de mii de poze de prin călătorii, nici măcar una singură în care să apară Toamna, cu copacii ei pârguiți și valurile-i de frunze ce pier încetișor mistuite de limbile de foc ale asfințitului, înveselind în mod paradoxal peisajul în timp ce-și dau ultima suflare, cu aerul ei limpede și proaspăt și soarele-i blând, un pic istovit după excesul de raze de peste vară. Poate că nu m-am aflat unde trebuia când trebuia, poate că, în graba mea caraghioasă de zi cu zi, nu mi-am mai luat răgazul de a privi în jur, poate că s-a sfiit, din cine știe ce motiv, să imi mai iasă în cale o vreme, cert este că în ultimele două călătorii am prins-o și nu i-am mai dat drumul până ce nu i-am furat o bucățică de suflet pe care l-am închis cu grijă în aparatul foto. Și pentru că știu că multă lume ar izgoni-o de-a pururi, neînțelegându-i cum se cuvine ieșirile capricioase cu ploi mărunte, cer cenușiu și vânt tăios, menite de fapt a-i pune în valoare, prin comparație, strălucirea aparte din zilele ei cele mai bune, o să vă ilustrez mai jos câteva motive pentru care eu una o iubesc atât de tare și mă necăjesc rău când vreunul sau altul dintre ani uită pur si simplu de ea...