Cri, cri, cri, toamnă gri?! Greșit!

Mă văicăream în sinea mea acum vreo lună și mai bine că n-am găsit, printre miile și zecile de mii de poze de prin călătorii, nici măcar una singură în care să apară Toamna, cu copacii ei pârguiți și valurile-i de frunze ce pier încetișor mistuite de limbile de foc ale asfințitului, înveselind în mod paradoxal peisajul în timp ce-și dau ultima suflare, cu aerul ei limpede și proaspăt și soarele-i blând, un pic istovit după excesul de raze de peste vară. Poate că nu m-am aflat unde trebuia când trebuia, poate că, în graba mea caraghioasă de zi cu zi, nu mi-am mai luat răgazul de a privi în jur, poate că s-a sfiit, din cine știe ce motiv, să imi mai iasă în cale o vreme, cert este că în ultimele două călătorii am prins-o și nu i-am mai dat drumul până ce nu i-am furat o bucățică de suflet pe care l-am închis cu grijă în aparatul foto. Și pentru că știu că multă lume ar izgoni-o de-a pururi, neînțelegându-i cum se cuvine ieșirile capricioase cu ploi mărunte, cer cenușiu și vânt tăios, menite de fapt a-i pune în valoare, prin comparație, strălucirea aparte din zilele ei cele mai bune, o să vă ilustrez mai jos câteva motive pentru care eu una o iubesc atât de tare și mă necăjesc rău când vreunul sau altul dintre ani uită pur si simplu de ea...