Aparență și esență în orașul fantomelor: Edinburgh (III)

Dacă n-am reușit data trecută să vă dau fiori pe șira spinării, luați loc comod și ascultați ce am a vă povesti în continuare. Vă promit că data viitoare sau, după caz, prima dată când veți ajunge în Edinburgh, veți privi cu alți ochi orașul...sau, mai bine zis, orașul vă va privi cu (mulți) alți ochi :-D.

Vă spuneam așadar povestea lui Johnny One-Arm și a faimoasei case bântuite – Dalry House. Sunt sigură că v-ați așteptat ca aceasta să nu fie nici pe departe singura casă bântuită din Edinburgh, caz în care vă dau perfectă dreptate și purced neîntârziat a vă reda istoriile altor două astfel de case, una mai înfricoșătoare decât cealaltă, ambele scrise cu sânge și flăcări...

Queensberry House, Canongate

Se spune că, acum mult timp, o față bisericească ce locuia undeva mai departe în oraș se trezi la ușă, în toiul nopții, cu mai multi bărbați care îl îndemnară să îi însoțească pentru a-i da ultima împărtășanie unui bolnav. Fără prea multe cuvinte, preotul se conformă și îi urmă. Îndată ce pășiră afară, aceștia îl legară la ochi și îl conduseră pe tot soiul de străduțe întortocheate până ce, într-un final, ajunseră pe treptele de piatră ale unei case. După ce îl ajutară să urce la primul etaj, îi îndepărtară legătura de la ochi și îl rugară să intre. Imediat ce se dezmetici, preotul zări în mijlocul camerei un pat în care zăcea, vegheată de alți câțiva bărbați, o tânără și frumoasă femeie, despre care i se spuse că tocmai dăduse naștere unui copil cu câteva ore în urmă. Bărbații îi cerură din nou preotului să își facă datoria așa cum se cuvenea la căpătâiul unui muribund, însă acesta refuză, motivând că femeia nu îi părea nici măcar bolnavă, darămite pe moarte. Cuvintele de amenințare rostite de însoțitorii săi nu îi mai lăsară însă de ales, astfel încât, tremurând ca varga și abia păstrându-și cumpătul, rosti în fine rugăciunea. După ce termină, i se legară iar ochii și fu însoțit înapoi afară. Încă înainte de a ajunge din nou pe treptele de piatră, preotul auzi răsunând o împuşcătură. Ajuns în fața casei sale, simţi cum i se strecoară în mână o pungă cu bănuţi de aur, în timp ce i se şoptea că avea să tacă mâlc cu privire la cele întâmplate daca ţinea la viaţa sa. Nici nu intră bine în casă că şi pică într-un somn adânc din care nu se mai trezi până a doua zi de dimineaţă, când slujitorul său îi povesti cum, peste noapte, în Canongate izbucnise un foc năprasnic care distrusese casa în întregime. Mai mult, fiica lordului Ravendale fusese răpusă de flăcări. Auzind acestea, preotul nu avu niciun fel de îndoială că era vorba tocmai despre casa în care fusese condus în noaptea de dinainte, însă frica îi pecetlui buzele. Totuşi, întâmplările cu pricina nu rămaseră chiar necunoscute, mult timp după moartea preotului auzindu-se tot felul de zvonuri despre cele petrecute în Queensberry House. Timpul trecu şi o nouă casă fu ridicată în locul celei arse. După mulţi ani de la moartea preotului şi încă şi mai mulţi de la ridicarea casei, acum deja veche şi ea, un al doilea foc izbucni în acelaşi loc. Când flăcările se înteţiră atingând apogeul, din mijlocul lor răsări silueta unei frumoase făpturi înveşmântate în straie de noapte, care striga amenințător, iar şi iar: “Once burnt, twice burnt, the third times I’ll scare you all!” Iar cuvintele femeii lăsară tuturor aşa o impresie puternică, încât multă vreme după această întâmplare oamenii încercau din răsputeri să împiedice răspândirea oricărui foc, oricât de mic, ce ar fi izbucnit în apropiere de Canongate, numai să nu fie nevoiți să vadă devenind aievea amenințarea femeii. 

Major Weir și casa bântuită din West Bow 

Şi iată că am ajuns şi la cea mai faimoasă istorie cu fantome din Edinburgh, despre care vă spuneam data trecută că ilustrează cum nu se poate mai bine contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Prin secolul 17, în zona West Bow din Edinburgh trăia alături de sora sa, Grizel, un ofiţer pe nume Thomas Weir. Major Weir, cum îi spuneau oamenii, era necăsătorit, se îmbrăca numai în negru şi purta cu el tot timpul un toiag lung, negru şi el, care părea să exercite o influeţă aparte asupra sa: de cum îl ţinea în mâinile sale Weir impresiona prin pasiune, elocvenţă şi înflăcărare, cum îl lăsa jos părea bătrân şi decrepit. Un adevărat stâlp al comunităţii, Major Weir era respectat atât pentru curajul de care se povestea că dăduse dovadă în bătălia de la Dunbar, cât şi pentru pioşenia sa ieşită din comun. În cadrul uneia dintre multele întâlniri cu caracter religios la care obişnuia să ia parte, se petrecu însă un fapt inexplicabil: Brusc, în loc de a rosti rugăciunile uzuale alături de ceilalţi, Major Weir începu să vorbească despre fapte oribile pe care afirma că le-ar fi comis el însuşi: înşelăciuni, crime, vrăjitorie, orgii nocturne, satanism şi chiar incest. Bănuindu-l că şi-a pierdut mințile, la început oamenii nu dădură crezare spuselor sale, în ciuda prezentării suspect de detaliate a faptelor… până când acestea fură întărite chiar de sora sa Grizel, care adăugă că puterile lui Weir se datorau în mare parte toiagului demonic. Judecaţi în pripă şi găsiţi vinovaţi, cei doi fraţi fură condamnaţi la ardere pe rug. Rugul fu aprins, dar flăcările nici măcar nu se atinseră de Weir până ce nu arsese şi ultima rămăşiţă din toiagul cel malefic. Mult timp după moartea celor doi fraţi lucruri bizare continuară a se petrece în casa din West Bow: lumini licărind la ferestrele primului etaj, muzică în surdină şi dansuri îndrăcite, zgomot de pahare ciocnite, râsete şi veselie. Uneori, trecătorii putea zări toiagul lui Major Weir plutind în preajma casei. Alteori Weir era văzut galopând pe un cal negru fără cap, înconjurat de flăcări. Casa rămase însă fără locuitori de atunci şi până la demolarea ei în anul 1800…

Vânătoarea de fantome ştiinţifică

Sunt multe alte poveşti cu fantome care ar merita să fie menţionate aici, dar mă opresc pentru a vă lăsa să le mai descoperiți şi singuri. Aş vrea să mai adaug însă că, dincolo de zvonuri şi poveşti din vremuri demult apuse, au existat şi oareşce investigaţii ştiinţifice ale fenomenelor paranormale despre care se spune că au loc frecvent în Edinburgh. Una dintre aceste investigaţii a avut loc în luna aprilie a anului 2001, experimentul fiind condus de Dr. Richard Wiseman de la Hertfordshire University. În cadrul unui studiu de 10 zile, Dr. Wiseman a trimis un număr de 240 de voluntari aleşi de peste tot din lume să exploreze, în grupuri de câte zece, încăperile, cămăruţele, pivniţele şi tunelurile din Edinburgh Castle. Voluntarii, aleşi după criteriul necunoaşterii poveştilor cu fantome legate de oraşul Edinburgh, au fost înzestraţi cu echipament adecvat unei astfel de investigaţii, echipament care ar fi făcut să crape de invidie orice „ghostbuster” pasionat: camere de termoviziune, senzori geomagnetici, echipament cu vedere nocturnă şi camere digitale. Rezultatele au fost impresionante: aproape jumătate dintre participanţi au experimentat  fenomene şi senzaţii stranii, majoritatea dintre acestea petrecându-se exact în încăperile care aveau reputaţia de a fi bântuite. Şi asta în condiţiile în care participanţii au fost trimişi, fără ştiința lor, să exploreze atât locuri fără activitate paranormală, cât şi încăperi în care avuseseră adesea loc astfel de fenomene în trecut. Cei mai mulţi dintre voluntari au experimentat scăderi subite ale temperaturii, senzaţia de a fi urmăriţi, atingeri ale feţei şi hainelor de către prezenţe invizibile, viziuni ale unor umbre nedefinite, ba chiar şi „întâlniri” cu personaje renumite ale unor vechi şi cunoscute istorii cu fantome. Chiar şi camerele au surprins imagini bizare care par a confirma legendele. Să fi fost oare toate acestea feste jucate de imaginația şi simţurile încordate la maxim ale voluntarilor sau confirmări îndelung aşteptate ale fenomenelor pentru care este renumit oraşul Edinburgh? Nu se ştie exact. Cert este că ceva se petrece într-adevăr acolo, chiar dacă ştiința nu a putut proba definitiv existenţa fantomelor.

Cam atât despre istoriile cu fantome din Edinburgh, deşi poveşti vrednice de a fi amintite în acest context sunt o mie. Înainte de a încheia trebuie însă neapărat să vă mai spun ceva despre…

„Raining Cats and Dogs”

Ați avut vreodată curiozitatea să aflați de unde vine expresia atât de des întâlnită „it’s raining cats and dogs”? Dacă da, daţi-mi voie să fiu eu aceea care vă lămureşte: Pe vremuri, oraşul medieval Edinburgh era înţesat de câini şi pisici care se strecurau de-a lungul străduţelor înguste pentru a se hrăni cu tot felul de gunoaie şi resturi aruncate de oameni. Multe dintre aceste animale pribege mureau şi erau lăsate să putrezească chiar  acolo, astfel încât singurele care mai reuşeau să spele mizeria infernală de pe străzi erau ploile torenţiale. Şi cum în Edinburgh cel bântuit nu doar de fantome, ci şi de furtuni, imaginea cadavrelor de câini şi pisici cărate de apă nu era deloc o raritate, se prea poate ca aceasta să fi inspirat expresia de mai sus.

Acestea fiind povestite, vă provoc aşadar să mergeţi la Edinburgh şi să încercați să nu vă placă!  Mă tem că nu o să vă iasă, oricât de mult v-aţi strădui! :-).

Citește și "Aparență și esență în orașul fantomelor: Edinburgh (I)".

Citește și "Aparență și esență în orașul fantomelor: Edinburgh (II)".