Casa somnului

Mi-ar fi plăcut sa încep spunând că am citit cartea asta pe nerăsuflate. N-am citit-o pe nerăsuflate pentru simplul motiv că nu am avut, la final de an vechi și început de an nou, atât timp cât mi-ar fi trebuit. Dar aș fi putut să citesc cartea asta pe nerăsuflate, dacă aș fi avut timpul necesar, pentru că este o carte pe care nu-ți prea vine să o lași din mână. Este de altfel prima mea întâlnire cu Jonathan Coe, cu siguranță nu și ultima dat fiind că am dat buzna în librărie să îmi mai cumpăr ceva de el de îndată ce am închis acest volum.

Romanul lui Coe are în centrul său patru personaje pe care scriitorul le urmărește de-a lungul a două perioade, anii 1983-1984 și ultimele două săptămâni din iunie 1996.  Cele două perioade, deși clar delimitate în structura romanului prin alternanța trecut-prezent dintre capitolele impare și capitolele pare, se întrepătrund, se completează, curg una într-alta până la a se amesteca și confunda, fapt subliniat printre altele - la nivel de formă - de segmentarea frazelor, nu rar capitolul următor începând cu același cuvânt lăsat intenționat în aer în cel precedent.
Însă Coe nu se joacă numai cu timpul: Universitatea Ashdown este transformată, între cele două perioade de care vă spuneam, în clinică pentru insomniaci, studenții de ieri fiind chiar medicii / pacienții de mâine. Îi cunoaștem astfel - punând cap la cap treptat fragmente de informații - pe Gregory Dudden si Sarah Tudor, Robert Madison (?) și Terry Worth în vremea studenției, când deja se conturează primele indicii  ale viitoarelor ipostaze (ipostaze pe care însă nu vă temeți că le-ați putea desluși prea devreme, deoarece conexiunile dintre personaje și evoluția acestora nu sunt tocmai ușor de ghicit, iar Coe dozează acțiunea romanului de așa natură încât totul să iasă la iveală la momentul potrivit), pentru a-i redescoperi în 1996 după un parcurs de-a dreptul spectaculos. Spectaculos, dar din păcate inutil. Pentru că nici unul dintre cei patru nu reușește să își atingă obiectivul urmărit cu atâta insistență, cu alte cuvinte toți eșuează, însă eșuând ne devin mai apropiați și mai că îi iertăm pentru eșecul lor. Nu vă faceți griji, nu v-am dezvăluit nimic în plus față de ce îmi propusesem. Cred că v-ați dat seama până acum că nu sunt nici pe departe adepta povestirii subiectului cărților, aflarea acestuia și desprinderea semnificațiilor rămân în seama voastră. Vă dau totuși un mic indiciu: cugetați la metafora castelului de nisip pe care îl construiește Robert ("Omul Nisipurilor") pe plajă. Să zicem că, la fel de bine, fiecare dintre celelalte trei personaje ar putea fi autorul unui astfel de castel de nisip...

Una peste alta, "Casa somnului" este o carte extrem de ingenioasă care mi-a plăcut la nebunie. Iar faptul că varianta în limba română  îi aparține lui Radu Paraschivescu este un atu în plus. Așadar vă recomand cu conștiința cât se poate de împăcată acest roman de calitate, nu îmi imaginez cum ar putea să nu vă placă.