Helsinki - un prieten vechi în straie noi

Prima mea întâlnire - deloc întâmplătoare - cu orașul Helsinki s-a petrecut acum vreo trei ani și mai bine. Eram în drum spre Laponia la vânătoare de reni, Moși Crăciuni si aurore boreale și mi-am zis că nu ar fi frumos din partea mea să nu mă opresc măcar pentru două-trei zile în capitala finlandeză spre a-i lua pulsul înghețat și, de ce nu, spre a mai prelungi un pic dulcele chin al așteptării.
Am iubit orașul din prima clipă, deși m-a întâmpinat cu ploi reci și tăioase care puneau într-o lumină de-a dreptul difuză (ca să nu zic direct confuză) frumusețea sutelor de decorațiuni, beculețe și lumini vestitoare ale Crăciunului. Da, era decembrie...și totuși n-am văzut niciun fulg de nea. Cel puțin nu în Helsinki. Ne-am despărțit însă buni prieteni și ne-am privit în ochi îndelung la plecare pentru a ne întipări fiecare pe retină fizionomia dragă a celuilalt, neștiind dacă aveam să ne mai revedem cândva. Întâmplarea (mai exact anularea unui zbor pe care contam și care ne-ar fi adus ceva mai departe de Helsinki) a făcut ca inimile noastre bătând la distanță de două ceasuri și jumătate să se regăsească, nu fără emoții, zilele trecute. Astfel că, deloc previzibil deși ajunseserăm să ne cunoaștem binișor după prima întâlnire, m-a întâmpinat la sfârșit de martie cu tot ce-mi refuzase cu obstinație data trecută: zăpadă, țurțuri, iarnă adevărată. Și, din fericire, temperaturi mult mai blânde.

Un prieten vechi în straie noi, la fel de drag sau poate și mai și...