"Once I'm Dead" by Wendy Cope

În avionul către Helsinki am frunzărit un Financial Times ca să treacă timpul ceva mai repede. Și tot citind eu diverse, inclusiv un articol cutremurător (impertinent cuvânt, știu, dar e primul care mi-a venit în minte) despre tragedia din Japonia, la un moment dat mi-a atras atenția cel mai scurt text din ziarul cu pricina.

Copilărie pusă la păstrare în München și Praga (I)

Știm cu toții că a-ți dori ce nu (mai) poți avea face parte din natura umană. Și dacă nu cumva mă înșel, cel mai adesea principiul ăsta își găsește aplicare în privința vârstelor. Nici nu ne înălțăm bine mai mult de-o șchioapă că și începem să tragem cu ochiul la fardurile, rochiile și bijuteriile mamei ori ne gândim cu jind că abia așteptăm să ne dea și nouă în fine tuleiele pentru a putea bea în mod oficial prima bere la pescuit cu tata. Ne necăjim, noi fetele, că vreun El cu alură și aere de om matur nu ne bagă în seamă pentru că suntem, vezi bine, atât de mititele încât nici pe vârfuri n-am ajunge să împărțim același aer prețios cu Dumnealui, consolându-ne apoi la gândul (mai matur decât ce le trece domnilor prin cap la vârsta cu pricina) că lasă, o să vină ea ziua când îi va țipa și lui buza după vreo domnișoară mai coaptă, însă ea îl va alunga fără milă facându-l să-și încleșteze pumnii de ciudă că nu poate concura cu domnul grizonant căruia ea îi zâmbește galeș, ascunzând în privire promisiuni dulci.

Marțipanul cel mai fin? Categoric la Tallinn!

Nu știu cum și de ce, dar am asociat dintotdeauna marțipanul cu Germania și Austria. Ce-i drept e drept: atât la nemți, cât și la austrieci, dai peste marțipan la tot pasul. Străzile sunt pavate cu marțipan de culoarea fumului peste care ți-e și milă să pășești, acoperișurile caselor sunt învelite în marțipan roșcat, pârguit de soare, ramurile copacilor ascund turturele de marțipan, în iarbă fojgăie, printre flori multicolore și frunze de marțipan în cele mai vii nuanțe de verde, vietăți o mie, toate cu totul și cu totul din marțipan, hainele doamnelor sunt croite din cel mai prețios marțipan, scrobit cu grijă pentru a netezi orice cută potențial imprevizibilă de marțipan, copiii te depășesc gălăgioși pe bicicletele lor lucioase de marțipan, până și soarele e o bilă imensă din marțipan incandescent, lăfăindu-se alene pe o pânză azurie de marțipan străbătută arar de câte un norișor de marțipan. Iar vara, când stropii grei de ploaie pică pe asfaltul încins, prin rigole curge marțipan lichid, numai bun de colectat în gâtlejurile însetate ale câinilor purtați de stăpâni în minunate lese de marțipan....

Cum am dovedit cu un dram de noroc vulcanul din Islanda sau Cum să (nu) te afli la Londra, Paris, Lyon și București în aceeași zi (II)

Cred că rândurile de mai jos sunt destul de înfricoșătoare și dacă le citești în timp ce îți bei liniștit cafeaua pe canapeaua din sufragerie, în orășelul tău insignifiant. Cum ar fi însă să te afli într-o bună dimineață oarecare (crezi tu) la Londra luând neștiutor micul dejun fără să dai atenție ecranului gigantic, plasat undeva deasupra mesei tale, pe care se succed rapid tot felul de imagini și anunțuri catastrofale? Cum ar fi acela că, la fiecare nouă sorbitură din cafeaua ta îndulcită cu miere, se mai prefigurează închiderea unui aeroport în UK sau chiar în lume? N-ar fi tocmai cel mai bun mod de a-ți începe dimineața, așa-i? Mai ales când știi că este ultima ta zi de vacanță la Londra iar în dimineața următoare (cel puțin teoretic) n-ai avea decât să te urci în avion pentru ca, după un salt de câteva ore, să te afli din nou pe tărâm familiar...

Cum am dovedit cu un dram de noroc vulcanul din Islanda (I)

Two eruptions in a month after volcano is dormant for 200 years

"After lying dormant for more than two centuries, the Eyjafjallajoekull volcano in Iceland has now erupted twice in a month, bringing chaos to northern Europe and destruction to its surroundings. Last night's eruption under a glacier, which spewed massive clouds of ash miles into the sky, was 10 to 20 times more powerful than the one last month, scientists said.

Navigând pe marea de gheață

Mi se strânge inima a dor nebun ori de câte ori îmi amintesc. Nu îmi explic, nici nu încerc, de ce ghețurile exercită o asemenea atracție fantastică asupra mea dintotdeauna, poate e ceva ce am citit când eram copilă, poate e ceva ce mi-am imaginat, poate e doar mirajul depărtărilor sau poate nu-i nimic din toate astea ori mult mai mult decât atât...sunt parte din mine, mă cheamă, le înțeleg și cum aș putea, cine sunt eu să îndrăznesc să mă împotrivesc chemării lor?

Sper să revăd acest peisaj cândva, până atunci visez necontenit la el și sper să visați și voi alături de mine. Fără vise existența ne-ar fi cu mult mai searbădă iar trecerea prin viață inutilă, așa că dacă tot sunt aici încerc din răsputeri să vă ofer și vouă un prilej de...vise.

Pentru început, concluzii :-)

Și uite că m-am întors cu zâmbetul pe buze și primăvara pe urme dintr-o vacanță de milioane. O vacanță de două săptămâni în care am ajuns în șapte destinații, dintre care șase complet noi. După cum scriam acum ceva timp, am început cu un vechi prieten, Helsinki, pentru a ne îndrepta apoi, pe rând, spre Tallinn, Riga, Stockholm, Uppsala, Turku și - cireașa de pe tort - Sankt Petersburg. 11 zile am mers intruna, strângând din dinți când mă copleșea oboseala, nevrând, neputând sa ratez vreun obiectiv despre care citisem și pe care era musai, nu alta, să îl văd cu propriii ochi. Ultimele trei-patru zile au fost ceva mai relaxate pentru că în Rusia ne-am luat ghid și am fost plimbați de colo-colo cu mașina, astfel încât bietele noastre picioare și-au putut în fine trage "sufletul". Dar și de ar fi fost altfel nu aș fi regretat nicio clipă tot mersul ăsta nebun, în neștire, pentru că am avut ce vedea, am avut parte de experiențe inedite, emoții, artă, muzică, dans, delicii culinare, surprize, oameni calzi și, mai presus de toate, cunoaștere. Despre toate astea și mai mult decât atât vă voi povesti curând, din păcate într-un ritm mult mai lent decât mi-a fost dat să le trăiesc. Vă promit însă că vă voi răsplăti răbdarea cu detalii dintre cele mai interesante, povești hazlii și experiențe rare.

Până atunci iată un mic bilanț la care m-am trezit gândindu-mă astăzi, nu știu nici eu de ce, uite-așa :-).

Iubire ferecată între balustrade la Riga

Am aflat de podurile îndrăgostiților târziu, ca urmare a unei întrebări a Roxanei. M-am necăjit atunci că nu am dat niciodată până acum, în toate călătoriile mele, peste un astfel de pod unde perechi de îndrăgostiți, fie ei turiști sau localnici, își pecetluiesc iubirea înscriindu-și numele pentru eternitate pe lacăte de varii mărimi, forme și culori pe care le fixează lângă alte și alte rânduri de lacăte pe alte și alte poduri din alte și alte orașe, fie aruncând apoi cheițele aferente în apă pentru ca nimeni și nimic să nu poată distruge vreodată ce au clădit împreună, fie revenind acolo peste ani pentru a-și aduce aminte de perioada binecuvântată când erau tineri și se iubeau nebunește. N-am reușit să îmi dau seama cum de nu mi-a atras niciodată atenția unul dintre multele poduri cu lacăte pe lângă care trebuie să fi trecut în atâtea locuri străbătute. Poate că, neștiind de ele, nu am fost suficient de receptivă. Oricum ar fi, zilele trecute am pășit în fine peste primul meu pod cu lacăte la Riga, în Letonia :-).