Cum am dovedit cu un dram de noroc vulcanul din Islanda sau Cum să (nu) te afli la Londra, Paris, Lyon și București în aceeași zi (II)

Cred că rândurile de mai jos sunt destul de înfricoșătoare și dacă le citești în timp ce îți bei liniștit cafeaua pe canapeaua din sufragerie, în orășelul tău insignifiant. Cum ar fi însă să te afli într-o bună dimineață oarecare (crezi tu) la Londra luând neștiutor micul dejun fără să dai atenție ecranului gigantic, plasat undeva deasupra mesei tale, pe care se succed rapid tot felul de imagini și anunțuri catastrofale? Cum ar fi acela că, la fiecare nouă sorbitură din cafeaua ta îndulcită cu miere, se mai prefigurează închiderea unui aeroport în UK sau chiar în lume? N-ar fi tocmai cel mai bun mod de a-ți începe dimineața, așa-i? Mai ales când știi că este ultima ta zi de vacanță la Londra iar în dimineața următoare (cel puțin teoretic) n-ai avea decât să te urci în avion pentru ca, după un salt de câteva ore, să te afli din nou pe tărâm familiar...

Ei bine, pot să vă confirm că nu e nicidecum o plăcere, dimpotrivă. Cred că n-am avut parte de atâta adrenalină de foarte multă vreme, asta dacă am avut vreodată. Pentru că da, anul trecut pe vremea asta înroșeam tastele laptopului și ale telefonului mobil încercând să găsim o variantă, una cât de cât sigură, de a ajunge înapoi acasă. Și uite-așa, după un zbucium de o zi întreagă și o noapte încercănată, a doua zi dis de dimineață (ba pardon, al naibii de dimineață, that's more like it) ne urcam, luând o piatră în gură, în Eurostar, la care abia-abia găsisem bilete...și asta tocmai pentru că trenul care ne-a primit în vagoanele sale în ziua aceea de 16 aprilie era îngrozitor, teribil, al naibii de matinal, astfel încât multă lume îl ocolise. Toate celelalte trenuri din ziua respectivă apăreau deja arhipline încă de cu o seară în urmă, iar francezii - neam de afaceriști - dublaseră peste noapte prețul și așa colosal al biletului astfel încât dacă am fi întârziat o zi cu rezervarea și, prin absurd, am fi avut loc în alt Eurostar, ar fi trebuit să umblăm zdravăn la pușculiță care oricum era departe de a fi doldora. Două ore și ceva mai târziu traversasem Canalul Mânecii și ne îndreptam vertiginos către Paris, de unde aveam să luăm...nici noi nu știam prea bine ce și încotro, dar nu avusesem prea mult timp de gândire. Important era să ne îndepărtăm de Londra și să coborâm cât mai înspre sud, unde speram să prindem primul avion disponibil pentru a i-o lua înainte norului de cenușă buclucaș. Și asta pentru că auziserăm niște nemți discutând în Eurostar că aeroportul Charles de Gaulle tocmai se închisese, iar în Germania era doar o chestiune de timp până când s-ar fi întâmplat același lucru, prin urmare în zona asta n-am fi avut nicio șansă.

Iată-ne așadar în gara din Paris. Nici nu am coborât bine din Eurostar că am și dat cu ochii de mulțimea fremătândă de turiști chitiți să o șteargă acasă cât încă se mai putea, ca și noi. Cozi interminabile la ghișeele de bilete, chipuri încordate, aglomerație și tensiune. Pentru prima dată m-am panicat de-a binelea. Să luăm dară și noi un tren, ne-am gândit, dar încotro? Unde am fi avut șanse să ajungem cu trenul înainte de a  se închide aeroporturile? În care direcție să o apucăm? În care direcție dintre toate destinațiile Tarom, vreau să zic, pentru că de, eram legați de ei cu biletele. După niscaiva consultări surescitate ne-am hotărât să fie Lyon și am rostit în gând un "Doamne ajută" în timp ce număram minutele care se scurgeau chinuitor până ce am fi ajuns la ghișeu. Ghinion, n-au trecut nici zece minute și rumoarea care a cuprins treptat coada ne-a dat de veste că biletele erau pe sfârșite la majoritatea trenurilor. Hait, am cam îmbulinat-o, ne-am gândit. Și așa ar fi fost, dacă jumătatea mea mai inspirată nu ar fi fost străfulgerată brusc de o idee măreață: automatele de bilete! Nici nu știu când a zbughit-o de la coadă, cert este că în alte cinci minute se întorcea într-un suflet, fluturând victorios două bilete de tren către Lyon. Aveam să aflu că erau printre ultimele și costaseră o mică avere, dat fiind că erau bilete la clasa I, dar nici că mai conta. Aveam două bilete nice and shiny și ne simțeam norocoși, pentru a doua oară (cel puțin!) într-o singură zi.

Când să respir în fine ușurată, zdronc! o altă lovitură mă nimerește fix în moalele capului. Trenul către Lyon pleacă în nici...șapte minute. Timp berechet, ar zice unii. Îi contrazic, după o scurtă dar epuizantă fugă în direcția greșită aflăm că trebuie să străbatem ditamai gara. Unde mai pui că n-aș băga mâna în foc pentru linia la care este anunțat trenul, să nu uităm că suntem pe meleaguri franceze. Îmi vine să plâng și mă gândesc înciudată că am cumpărat degeaba biletele. Prea scurtă a fost bucuria, se pare că undeva trebuia să se sfârșească tot norocul ăla. Dar cum nu ne stă în fire să abandonăm bătălia înainte de a începe, tragem adânc aer în piept și o luăm la goană. Și dă-i și fugi, și dă din coate, înaintează cu orice preț în marea de oameni care se mișcă haotic. Mă rog în gând la Zeul francez al delăsării, a fost mereu acolo când nu aveam câtuși de puțină nevoie de el, ar putea să ne facă un pustiu de bine și să acționeze acum, când îl invocăm cu atâta ardoare. Măcar cinci minute de-ar întârzia trenul, măcar patru dacă ne mișcăm cu sârg. Dar am tot timpul în minte regula nescrisă potrivit căreia trenul nu doar că va sosi la timp de astă singură dată, dar va și pleca punctual acum când ne grăbim și am avea atâta nevoie de un mic răgaz. Ce-o fi o fi, îmi zic și mișc din coate vârtos pentru a-mi croi mai departe loc prin mulțime. Colac peste pupăză trebuie să mai luăm și RER-ul cale de una-două stații scurte, RER care - evident - întârzie. Minutele se scurg fără milă și George... pardon, RER-ul nu mai vine! Când în sfârșit ne urcăm în RER, orologiul a bătut ora la care trenul către Lyon ar trebui să părăsească gara. Să mai sperăm oare într-o minune? Rămâne de văzut. RER-ul ne lasă în sfârșit în stația dorită și mai tragem o ultimă fugă către linia de tren. Și iată, în fața ochilor noștri tulburi de la atâta alergătură și stres, se ivește în toată splendoarea  Măria sa...trenul. Zeul francez al delăsării nu ne-a dezamăgit și pentru prima dată îi suntem recunoscători din tot sufletul. Ne urcăm în TGV și constatăm că am fi putut să mergem lejer la pas până acolo, căci nu se urnește din loc alte zece minute. Ne instalăm confortabil la clasa I (neam de neamul nostru n-a mai mers la clasa I, mai ales la francezi unde transportul nu e chiar ieftin) și ne tragem sufletul vreo două ore.

Și totuși mai e un hop. Stăm cu inima cât un purice la gândul că aeroportul Saint-Exupery din Lyon s-ar putea închide și el până să ajungem acolo sau ceva mai târziu, în timp ce așteptăm să treacă cele trei ore care ne mai despart de cursă. Urmărim cu înfrigurare panourile de afișaj și ne tresare inima la fiecare nou "cancelled" care apare în dreptul câte unei curse, întinzându-se apoi ca o molimă asupra majorității zborurilor afișate. Însă norocul nu ne părăsește și cursa de București se ține tare pe poziție. În timp ce ne urcăm în avion, nu mă pot opri să nu gândesc că prea am avut noroc, sigur ne vin de hac particulele de cenușă până la București! Ei, dar după cum ar zice jumătatea mea, râzând de mine pe sub mustața inexistentă, uite că am scăpat și de data asta nevătămați...după ce - incredibil! - ne-am aflat în aceeași zi la Londra, Paris, Lyon și în fine București!

Și pentru că recunoștința la adresa Zeului francez al delăsării a fost de scurtă durată, însă gratitudinea vizavi de Zeul Noroc dăinuiește și astăzi, țin să mai adaug că aeroportul din Lyon s-a închis în aceeași după-amiază la fix două ore după ce ne-am luat zborul, iar aeroportul Otopeni a doua zi...curat noroc avut-am, nu credeți?

O zi superbă în care totul părea sa decurgă perfect

Când colo....ce să vezi (anunț apărut prompt la toate gurile de metrou)

Eurostar-ul cu care am mers a doua zi pe sub Canalul Mânecii

TGV-ul care ne-a dus la Lyon

aeroportul Saint-Exupery din Lyon

Déjà vu...le mai pozasem o dată în dec. 2009, când cu Festivalul Luminilor

Viitoare mireasă condusă spre o destinație necunoscută de către domnișoarele de onoare...mă întreb dacă or fi ajuns :-)