"Odă" unei tarte cu fructe

Acesta este un articol despre o tartă. O da, ştiu prea bine la ce mă expun scriindu-l. Unii dintre voi vor crede cu siguranţă că m-am scrântit de-a binelea. Alţii vor avea impresia că nu visez decât la dulciuri cât e ziulica de lungă. O a treia categorie va ridica din sprânceană cu scepticism, considerând de bună seamă că mi-am epuizat toate subiectele, de vreme ce nu am altceva mai bun de făcut decât să laud virtuţile unei tarte. Nimic mai greşit. Credeţi sau nu, mă aflu în deplinătatea facultăţilor mintale, de fapt mai mult decât oricând :-). Slavă Domnului că am subiecte cât pentru o viaţă întreagă, răbdare să aveţi voi să le parcurgeţi pe toate. Iar de poftit la dulciuri nu poftesc decât în mult prea rarele ocazii când organismul meu vitregit de zaharuri îmi dictează mai mult sau mai puţin conştient o atare necesitate.

Însă tarta căreia îi dedic articolul de faţă nu este o tartă oarecare. Nu, nici pomeneală. O tartă ca ea nu cred să mai fi întâlnit nicicând, ba îndrăznesc să afirm că nici nu cred să fi fost creată vreodată. Ar merita nu un articol, ci o odă de-a dreptul. "Odă unei tarte cu fructe", n-ar suna rău deloc, aşa-i? Păcat că n-am mai scris demult o odă, cam dinainte de a mă naşte, mi-am pierdut exerciţiul. Ei, şi tarta asta despre care vă povestesc de zor este...cum să vă spun eu vouă, o tartă ca nicio alta. Tarta tartelor, zâna tartelor, regina tartelor, spuma tartelor, crème de la crème a tartelor din acest univers şi din toate universurile paralele. Cea mai suavă, asortată, aspectuoasă şi degrabă-acaparatoare-a-tuturor-simţurilor dintre toate suratele ei care au existat şi vor exista vreodată. Iar cel care a inventat-o ar merita cu prisosinţă o titulatură pompoasă gen "Stăpânul tartelor", că tot văd că e la modă tare să "stăpâneşti" ceva, fie că este vorba despre inele, fantome, animale, şosele ori cine ştie ce altceva.

Şi cum tocmai vă mărturiseam că mi-am ieşit din mână într-ale odelor, m-am hotărât măcar să vă ...povestesc tarta asta: În primul şi în primul rând dai de căpşune. Coapte, parfumate, dulci numai atât cât trebuie, alcătuiesc învelişul atrăgător care îţi ia ochii din prima clipă. Până la urmă, vrem, nu vrem, suntem cu toţii atraşi de aparenţe, chit că nu ne lăsăm de-a pururi pradă lor. După ce muşti cu nesaţ din stratul superficial, completat pe ici, pe colo, cu delicioase bucăţi de migdale decojite, a căror albeaţă netedă constituie contrastul perfect la roşul-sângeriu al fructelor rotunjoare, și apoi savurezi într-un soi de beţie senzorială aceste prime arome solicitându-ţi peste măsură papilele gustative, detectezi în fine o altă aromă familiară: vanilia. Împletită într-o cremă consistentă, dar extrem de diafană, aceasta potenţează gustul căpşunelor şi îţi smulge fără voie câteva exclamaţii de plăcere. Te abandonezi cu voluptate amestecului divin de miresme şi gusturi, gândind că nu există nimic pe lume care să poată desăvârşi aparent simpla, dar sublima combinaţie. Chiar nimic? Eşti pe cale să reiterezi gândul de dinainte, însă chiar atunci un nou gust răzbate, mai întâi timid, apoi tot mai puternic, dintre celelalte două. Un gust pătrunzător, dulceag şi amărui deopotrivă. Un gust binecunoscut de pastă de migdale şi zahăr. Marţipan. Un strat gros care umple partea de jos a tartei, înălţând gustul pe culmi paroxistice. Te declari fermecat şi, răsuflând greoi din pricina efortului (nu vă lăsaţi amăgiţi de poze, tarta este de-a dreptul gigantică, am mâncat doi din ea şi doar cu greu i-am venit de hac), dai gata şi ultimele fărâme de aluat delicios.

Mai am un singur lucru de adăugat: Dacă ajungeţi în Copenhaga, încercaţi minunăţia asta de tartă. O găsiţi peste tot (inclusiv în aeroport) la Lagkagehuset.