Splendida carte a celor o mie de emoții

Titlul acestei cărţi a lui Khaled Hosseini îmi pare cum nu se poate mai bine ales. Nu ştiu cum aţi perceput-o voi, cei care v-aţi luat răgazul de a vă cufunda între paginile ei, însă pe mine cartea asta m-a pârjolit pe interior cu intensitatea a...o mie de sori. Cartea începe domol, precum razele blânde alunecând pe chipul meu dimineaţa la trezire, odată cu introducerea cititorului în viaţa micuţei Mariam. Copil din flori ("harami"), Mariam își duce alene viaţa de la o zi la alta alături de o mamă pe care nu o înţelege, însă arde ca o flacără în rarele clipe de fericire alături de Jalil, tatăl care nu o consideră cu adevărat parte din familie, dar care pare să o iubească în felul său meschin şi egoist. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de mama istovită înainte de vreme, Jalil îi ține spiritul treaz și o ademenește cu povești frumoase despre Herat, "leagănul culturii persane și locul unde-și dădeau întâlnire scriitorii, pictorii și sufiștii", acolo unde "Dacă-ți întindeai piciorul mai mult, riscai să te trezești cu el în fundul unui poet" ori despre ficusul la rădăcina căruia a fost îngropat marele poet Jami. Venerația orbească pentru tată o face pe Mariam să își neglijeze mama, ceea ce conduce în cele din urmă la tragedia ce constituie factorul declanșator al intrării vieții lui Mariam pe un cu totul alt făgaș.

Iar de aici, la fel cum lumina soarelui crește treptat în intensitate pe parcursul periplului său diurn, acțiunea romanului prinde a se desfășura într-un ritm din ce în ce mai alert, dogoritor, mistuitor de trup și suflet, îmbogățindu-se cu noi fire ale narațiunii precum lumina soarelui cu alte și alte mănunchiuri de raze. Cartea are darul de a nu te lăsa să te desprinzi din vraja ei, însă lucrul ăsta se întâmplă atât prin intermediul unor pasaje de o emoție rară, cât și cu prețul unor cruzimi și chinuri teribile la care te face părtaș. Am simțit de-a binelea, scrâșnindu-mi printre dinți, pietrele pe care Mariam este silită să le mestece de către nemilosul Rashid, am încasat, chircindu-mă de durere și furie neputincioasă, ploaia de pumni care s-a abătut asupra Lailei, am plâns până mi-au secat lacrimile la gândul loviturilor care n-au cruțat nici măcar trupușorul firav al nevinovatei Aziza. Cartea asta a dat cu mine de pământ, mi-a scormonit măruntaiele, mi-a prefăcut mințile în scrum și sufletul în cenușă. Pentru ca apoi, odată cu sacrificiul suprem al unui suflet oropsit, chinuit de remușcări și fără perspectiva unui trai mai bun, pentru un alt suflet de care pe nesimțite se găsește legat pe vecie cu legături indestructibile alcătuite din suferință, lacrimi și profundă empatie, orizontul întunecat de scrum și cenușă să fie invadat și purificat din nou, nesperat, de soare. Pentru că "cel mai mult Mariam este în inima Lailei, unde strălucește cu puterea explozivă a o mie de sori"...Astfel, Mariam ajunge să se identifice cu însuși orașul Kabul, despre care o odă a unui faimos poet spunea cândva: "Nici c-ai putea să socotești acele luni ce-i strălucesc pe acoperișuri / Sau miile de sori splendizi ce i se ascund pe după ziduri".

Îmi doresc din suflet să pot scrie vreodată o carte care să stârnească în cititorii mei tot atâtea emoții câte am descoperit că a răscolit în mine cartea asta. Neaparat citiți-o, și după ce veți fi terminat-o mai cumpărați un volum sau două și dăruiți-le unor prieteni dragi, pentru a vă asigura că o vor citi și ei. La capătul lecturii vor fi mândri că lumea asta, cu bune și cu rele - în ultima vreme mai mult cu rele - ne mai dăruiește totuși, din când în când, câte un asemenea scriitor.