Povestea târfelor mele triste

Trăim cu conștiința morții zi de zi. Ne urmărește pașii ca o umbră de care ai vrea să te descotorosești dar nu e chip oricât ai încerca. La început o prezență firavă și abia perceptibilă, prinde puteri pe măsură ce puterile noastre slăbesc, se hrănește cu anii noștri căpătând contur tot mai deslușit pe măsură ce silueta noastră se estompează pe pânza timpului. În cursa noastră cotidiană se întâmplă să mai uităm de ea, însă ea este mereu acolo, la pândă, spectru pământiu și hâd mijindu-și colții însângerați dindărătul obrajilor scofâlciți. Am putea să îi cedăm, să ne lăsăm copleșiți, să cădem într-o lâncezeală comodă, cale sigură către moartea spirituală și apoi fizică. Nu puțini sunt cei care se predau fără luptă, gândind că drumurile toate duc oricum către ea, mai devreme sau mai târziu. Sau am putea să ne împotrivim ei, trăind fiecare zi ca și cum altele nu ne-ar mai fi dat să trăim, ca și cum dincolo de fiecare zi nu ne-ar mai aștepta nimic altceva decât vidul, astfel încât suntem datori să dilatăm la maxim clipa prezentă. Să iubim, să suferim, să simțim, să ne exprimăm, să greșim, orice, atâta timp cât acestea toate sunt indicii ale faptului că suntem în viață, că suntem înzestrați, mai presus de orice, cu o inimă care palpită și o minte care creează. Nu rareori însă avem prea târziu această revelație. Sau poate că, așa cum se spune, nu este niciodată prea târziu.

Nu degeaba am scris cele de mai sus, pe lângă a fi o meditație asupra unui sentiment cartea lui Garcia Marquez este o pledoarie pentru viață. Viața care continuă și dincolo de primele vârste, viața căreia trecerea imperturbabilă a deceniilor nu îi pune stavilă, viața care reîncepe, în fond, cu fiecare anotimp, cu fiecare an, cu fiecare deceniu. Inclusiv la 90 ani, vârsta protagonistului cărții, vârstă despre care mulți ar spune că nu mai are absolut nimic de oferit în afară de chin și neplăceri, asta dacă nu cumva este vârsta "la care majoritatea muritorilor sunt morți". Iată însă că lui această vârstă îi oferă în fine ceea ce viața întreagă îi refuzase până atunci, în ciuda numeroaselor (peste 514 la 50 ani) aventuri amoroase din trecut: dragostea. Și nu orice fel de dragoste, ci una cu accente incestuoase pentru o copilă de paisprezece ani pe care el o numește Delgadina, făcând aluzie la un cântec popular mexican despre tânăra fiică a unui rege care nesocotește dorința tatălui ei de a-i fi soție, trezind astfel furia acestuia care o  închide într-un turn, fără apă, zile în șir, turn unde își și găsește sfârșitul. Odată ce încep a i se strecura în suflet fiorii primei iubiri, protagonistul nostru i se dedică întru totul, atât pe plan real, în prezența fecioarei adormite pe care nu se mai satură a o contempla, cât și, în lipsa acesteia, în propria imaginație. Curând, pe măsură ce Delgadina îi umple fiecare moment și gând, îi este tot mai dificil să distingă între aceste două planuri, cel concret și cel imaginar: "Așa cum se uită faptele reale, pot stărui în minte și unele care n-au existat niciodată, de parcă s-ar fi petrecut aievea". Apoi este dezamăgit când află că Delgadina este, totuși, "atât de reală încât împlinește ani". Revelația vine ceva mai târziu: "Astăzi știu că nu a fost o nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viața mea aflate abia la nouăzeci de ani".

Cartea lui Garcia Marquez este ca viața - prea scurtă față de cât ți-ai dori să dureze, însă, dacă o trăiești cum se cuvine, extrem de concentrată, intensă și plină de învățăminte. Iar dintr-o viață împlinită nu are cum să lipsească iubirea, fie ea și una aflată târziu, la 90 de ani.