Sosirea la Doha sau Cu inima între două continente

Am plecat din București într-o seară, după multe zile lungi și chinuitoare împărțite în și mai multe clipe care au stat sub semnul adjectivului "ultim", îndulcit prea puțin pe moment de conștiința laturii nedefinitive a despărțirii: ultima carte citită pe nerăsuflate în freamăt de ramuri și zarvă de vrăbii la adăpostul umbros al copacilor din grădina alor mei, ultima hârjoneală cu maidanezul misogin negru-tăciune cu care încheiasem în fine un armistițiu (știuse, oare, că plec, de mă tratase cu atâta indulgență și afecțiune?), ultima plimbare prin parcul preferat alături de cea mai bună prietenă, ultima noapte răcoroasă, scuza perfectă pentru a te cuibări lângă sora ta amintindu-ți de zilele netulburate ale copilăriei pe care ai încercat de nenumărate ori să le regăsești de atunci, aflându-le mereu mai îndepărtate ca oricând, ultima privire încețoșată de lacrimi aruncată înspre ai tăi la aeroport, în timp ce domnul acela în uniformă striga la tine Dumnezeu știe ce aținându-ți calea pentru a nu păși și mai departe de zona destinată pasagerilor în încercarea-ți disperată de a-i mai vedea o dată și încă o dată, ultima răbufnire de suspine la ghișeul de pașapoarte urmată de întrebarea, însoțită de un zâmbet reconfortant, a tinerei din spatele ghișeului: - V-ați despărțit de cineva drag, nu-i așa? 

Știți de bună seamă la ce mă refer, așa că nu voi stărui asupra amalgamului de emoții care mi-au acompaniat într-un final plecarea propriu-zisă, rezistența mea la lacrimi este încă suficient de scăzută încât mă tem că a răscoli din nou toate aceste sentimente înainte de a fi căpătat o oarecare imunitate, fie ea și iluzorie, nu ar fi o idee prea fericită. Iată-mă așadar în avion, pregătită în sinea mea să dau piept cu nenumăratele provocări ale zilei ce avea să mă găsească pe un alt continent. Adâncită cum eram în gândurile mele n-am dat prea mare atenție manevrelor de decolare ale avionului care urma mă poarte în zbor spre a doua casă (între noi fie vorba: avionul era nou-nouț și el, în ton cu noua viață spre care decolam), astfel încât, de n-ar fi fost ușoara hurducătură marcând ca de obicei desprinderea de sol, aș fi omis, poate, să las privirea să îmi alunece pe geam, ratând spectaculosul asfințit cu care Bucureștiul găsise de cuviință să își ia rămas bun. Și, deși nu m-am dat niciodată în vânt după orașul meu de baștină, am realizat atunci că, totuși, îi voi duce dorul.

Între treizeci de lacrimi, șapte suspine și tot atâtea zâmbete destinate știu-eu-cui cu care Doha avea să mă readucă împreună, zborul a trecut la fel de repede precum accesele de melancolie ale unui suflet vesel. Staff-ul Qatar Airways, linia aeriană de cinci stele a statului Qatar cu care am zburat pentru a doua oară cu acest prilej, a fost din nou la înălțime, iar printre stewarzi am descoperit și de această dată cel puțin doi români. Când am auzit numele comandantului, Khaled, mi-a fost imposibil să îmi înăbuș un surâs. Nu de alta, dar printre ultimele cărți citite și îndrăgite de mine se numărase "Splendida cetate..." a lui Khaled Hosseini - pe care vă mărturisesc că nu degeaba o citisem în chiar perioada de dinaintea plecării - iar în Doha mă aștepta deja, de vreo două luni, "Vânătorii de zmeie"...și vă spun cu mâna pe inimă că nu de puține ori o invidiasem teribil pentru că ajunsese acolo înaintea mea. Mi-am petrecut cea mai mare parte a zborului revăzând două musical-uri de referință ("Singing in the rain" și "Mary Poppins"), leacul perfect pentru ușoarele turbulențe din aer și suflet. Și uite-așa, cât ai zice "supercalifragilisticexpialidocious" în limba arabă...dacă n-ai habar o boabă :-D, m-am trezit în Doha, orașul meu adoptiv, cel pe care îl iubisem încă din prima clipă a scurtei noastre întrevederi din februarie!