Me Jane, you Tarzania? (I)

După scurta, dar memorabila excursie în Kenya, nu m-aș fi gândit în ruptul capului că voi ajunge din nou, atât de curând, pe meleaguri africare. Mult timp n-am avut însă la dispoziție pentru a mă minuna de ce mi se întâmplă, așa încât - aproape de aterizarea în Dar Es Salaam - m-am trezit întrebându-mă care dintre insulițele înconjurate de ape turcoaz și puțin adânci peste care treceam în zbor zgâlțâit era, oare, Zanzibar. Curiozitatea mi-a rămas nesatisfăcută, dar chiar și faptul că eram acolo, deasupra Tanzaniei, și mă puteam întreba una ca asta era mare lucru, drept pentru care n-am zăbovit prea mult asupra gândului. Până să mă dezmeticesc bine după zborul puțin cam prea matinal, lăsasem în urmă, undeva deasupra noastră, grămăjoarele crețe de nori cumulus mai albi decat albul însuși și ne opinteam hotărât înspre sol.

 

Câteva hurducături urmate de binecunoscutele zgomote din apropierea aterizării, apoi o ultimă sforțare și avionul s-a înfipt cu precizie în pistă de unde s-a îndreptat grăbit către locul de parcare, lăsându-mi doar suficient răgaz pentru a silabisi numele aeroportului, Julius Nyerere, denumit astfel în onoarea primului președinte al Tanganyikăi și ulterior, după unirea acesteia cu Zanzibar, al Tanzaniei. Numele și figura președintelui aveam să le întâlnesc curând pe bancnota de 1000 șilingi, de altfel singura imprimată cu un chip uman, celelalte purtând fiecare imaginea unuia dintre faimoșii "Big Four", cele patru animale cu care se mândrește Africa: bivolul, rinocerul, leul și elefantul.

 

Al doilea lucru pe care l-am observat pe aeroport a fost adunătura de nori negricioși și bine conturați care se profilau amenințător deasupra capetelor noastre, din care în scurt timp stropi mititei au și prins a se prelinge fără convingere peste oraș. Din fericire ploaia stătuse deja când am ajuns la hotel iar soarele strălucea din nou de parcă nici n-ar fi făcut vreodată altceva.

 

În drum spre hotel am regăsit cu încântare copacii și vegetația bogată cu care ne întâmpinase și Kenya la precedenta vizită africană și am tras cu nesaț în piept aerul curat de care Doha ne cam privase în ultima perioadă. Încet, treptat, pentru a nu ne supune ochii unui efort prea mare și brusc după monotonia coloristică a deșertului, nuanțe tot mai puternice au invadat peisajul...

 

 

Am lăsat în spate o clădire țanțoșă cu mustață deasă, frumos îngrijită, de copaci cu aspect de brad dar structură foioasă, o piață stradală cu mărfuri înghesuite sub prelate albastre, ciufulite de ușoara adiere de vânt, tarabe improvizate aciuate sub pavăza umbreluțelor decolorate de soare, maiestuosul hotel Kilimanjaro a cărui înălțime - ce-i drept, impunătoare - era totuși departe de a rivaliza cu cea a faimosului vulcan omonim, Consiliul Britanic precum și o clădire neidentificată al cărei gard împodobit cu graffiti țipătoare sărea în ochi mult înaintea clădirii propriu-zise, am făcut un scurt popas la hotel unde ne-am răcorit gâtlejul însetat cu o sticlă de apă minerală Kilimanjaro și am descoperit amuzați pliculețele de ceai Kilimanjaro, dar și o sticluță cu aspect de piele de leopard și conținut necunoscut, apoi, după un mic ocol pe la recepție pentru a expedia deja tradiționala carte poștală celor de acasă, am tocmit în grabă un șofer și am pornit să cercetăm împrejurimile înainte de lăsarea serii.

 

 

 

 

 

 

 

Pentru a citi continuarea click aici.