Maldive dincolo de clișee (I)

Dintotdeauna am urât din răsputeri clișeele. Vorbiți-mi despre "Paris - orașul iubirii", "București - micul Paris", "Stockholm - Veneția nordului" și altele asemenea și îmi dau ochii peste cap instantaneu, respingând din start orice tentativă de dialog. De îmi sunteți câtuși de puțin simpatici, s-ar putea să mă obosesc să vă demonstrez că în spatele expresiilor de mai sus și a multor altora care le seamănă stau tupilate mai degrabă oximoroane decât comparații cu efect laudativ. De cele mai multe ori însă voi considera că nu merită efortul. Dacă vreți să mă enervați de-a binelea, e foarte simplu: vorbiți-mi despre "orașul vostru de suflet", povestiți-mi măcar o ocazie în care v-ați părăsit "zona de confort" sau începeți-vă istoriile cu un cât se poate de neoriginal: "Nu știu alții cum sunt, dar eu...". 

Dacă nu se poate nega faptul că unele dintre aceste stereotipii agasante - de tipul comparațiilor de mai sus - fac o favoare orașelor, țărilor sau locurilor la care se referă, atrăgând cete-cete de turiști comozi care abia așteaptă să le perpetueze, la fel de adevărat este că deserviciul adus altora nu este deloc de neglijat. Este cazul insulelor Maldive (zise și "paradise islands", "honeymoon islands", "dream islands" și lista clișeelor e departe de a se sfârși aici) pe care nu doar că nu mi-am dorit niciodată să le văd, ba chiar le-am considerat dintotdeauna o destinație echivalentă cu pierderea de vreme și parale, sub demnitatea mea de călător avid de cunoaștere, fără a intui măcar vreo secundă uluirea și admirația sinceră pe care aveau să mi-o stârnească în ciuda mea, peste ani, într-o oarecare lună martie dintr-un viitor peste putință de a fi întrezărit. În noianul de stereotipii năucitoare care se abat asupra capetelor noastre din toate direcțiile, într-o vreme în care textele și ideile abundând în clișee care mai de care mai nesuferite curg gârlă, izvorâte parcă din același condei bont, voit corect, neintenționat sfios, eminamente lipsit de zvâc, haideți să încercăm să descoperim împreună, dincolo de clișee, insulele Maldive.

Sosirea

Am plecat în pripă, fără a avea ocazia de a mă documenta în prealabil. Și apoi la ce bun să mă fi documentat, de vreme ce destinația mea era un biet șirag de insule - fie el și unul dublu - pe care oricum mi se prezisese de la bun început că aveam să mă plictisesc cât ai bate din palme? Cu atât mai mult cu cât - hotărât lucru! - dădeam dovadă de nechibzuință îndreptându-mă înspre acolo fără a face parte din categoria, preponderent prezentă pe insule, a tinerilor însurăței aflați în căutarea unui colțișor ferice care să le tăinuiască, în schimbul unei sume usturătoare, promisiunile de amor. Una dintre imaginile care îmi stăruiau totuși în minte în ciuda prea puținelor informații pe care mă învrednicisem să le aflu era aceea a apelor turcoaz și puțin adânci până hăt departe în larg - atât de des întâlnite în fotografiile tuturor - cărora, dat fiind mijloacele tehnice tot mai evoluate în zilele noastre, mai că nu-mi venea să le dau crezare. Ce te faci însă când realitatea care ți se așterne la picioare cu puțin timp înainte de aterizare este net superioară oricăror plăsmuiri ale imaginației?

În ceea ce mă privește, m-am dezmeticit rapid din uluire, am înșfăcat cu mâini tremurânde camera foto și, ignorând orice interdicție (justificată sau nu) privind neutilizarea electronicelor la bordul aeronavelor la decolare și aterizare, mi-am apăsat fruntea pe geam, trăgând cadru după cadru, minunându-mă de una singură cu glas șoptit și apăsând în neștire pe declanșator, până ce zdruncinătura specifică m-a smuls din transă, anunțându-mă că ne aflam din nou la sol. Priveliștea de la sol nu s-a lăsat însă nici ea mai prejos, aeroportul din Maldive fiind situat, deloc neașteptat, pe o așa-numită insulă aeroportuară ("airport island"), despre care am aflat mai târziu - cu un zâmbet atât de larg cum numai o sonoritate asociată cu ideea de vacanță ar putea produce - că se numește Hulhule. 

Drept urmare, pe tot parcursul rulajului m-am foit de colo-colo, atât cât îmi permitea centura de siguranță, pentru a fotografia apele turcoaz din jurul pistei de aterizare, pe care le vedeam atunci pentru prima dată. În timp ce avionul înainta tot mai încet, strunindu-și motoarele, câte o adiere mai puternică de vânt învolbura suprafața altfel relativ liniștită a apelor de dincolo de hublou, limbile de spumă astfel iscate părând a fi așteptat nerăbdătoare momentul prielnic pentru a se năpusti înspre țărm, în încercarea de a înghiți o cât de mică bucată de pistă înainte de a se retrage sleite de puteri.

Forfota obișnuită a pasagerilor dinaintea debarcării m-a surprins privind în continuare pe geam, căznindu-mă să disting literele mititele ce alcătuiau denumirea aeroportului. Mai târziu, am căutat curioasă informații despre cel al cărui nume reușisem într-un final să-l deslușesc: Ibrahim Nasir, unul dintre președinții insulelor Maldive și cel care a inițiat construirea primului aeroport. Nerăbdătoare să stabilesc un prim contact cu insula, am coborât cât am putut de repede din avion, însă m-am oprit locului aproape imediat, hipnotizată de un ditamai avionul care se apropia vertiginos de noi, la mică distanță. În afară de mine însă, nimeni nu părea scandalizat, așa că mi-am continuat drumul, întorcându-mă din când în când pentru a mă uita peste umăr la colosul alb și alaiul de însoțitori care îi călcau într-o dezordine ordonată pe urme. Nu știam încă, însă mă aflam pe unul dintre cele mai relaxate aeroporturi din lume. Atât de relaxat, încât piloții liniei aeriene locale, Maldivian, poartă tradiționalele cămăși albe cu trese asortate cât se poate de orginal la... pantaloni scurți kaki și flip-flops!

 

 

 

 

 

 

 

 

Citește partea a doua aici.