Bird's Eye View over... Seychelles

Seychelles. O mânuță de insule pierdute în imensitatea Oceanului Indian. Natură la superlativ, plaje sălbatice și cele mai spectaculoase apusuri de soare. Africa subecuatorială dintr-o altă perspectivă, fie ea și una parțial amăgitoare. Pe cât de mici, pe atât de surprinzătoare, insulele ți se lipesc pe dată de sufletul și așa peticit prefigurându-ți prețul usturător - intuit și acceptat însă de la bun început - al călătoriei: o altă despărțire sfâșietoare, un alt loc după care ești osândit să oftezi pe vecie, neștiind dacă vei mai avea șansa să îl revezi vreodată. Întoarsă de zece zile, încă mă întreb dacă a fost aievea sau doar închipuirea unei minți înfierbântate de soarele ce veghează neîndurător asupra Golfului Persic. Fotografiile, unica dovadă palpabilă, sunt ele însele iluzii, încercări înșelătoare de a fixa pe un suport durabil clipe ce pier ca fumul risipit de vânt în fața nesocotinței de a captura imposibilul.

Și totuși... Port încă pe piele atingerea arămie și efemeră a razelor seychelleze. Mai mult decât atât, în suflet port imagini dintr-o altă lume pe care vorbele, oricât de măiestrite, n-ar face decât să le nedreptățească...

Clipa mea moscovită

Se întâmplă adesea să ajung în locuri în care nu am la dispoziție decât câteva ore, o după-amiază sau, dacă astrele îmi sunt favorabile, o zi întreagă. Sigur că nu poți vedea un oraș într-o singură zi, după cum nu poți spune că îl cunoști pe de-a-ntregul nici după un sejur îndelungat. Dinamica lumii scapă puterii noastre de cuprindere iar locurile, ca și oamenii, nu sunt aceleași de două ori. În aceste condiții, prezentul e unica realitate palpabilă, și nici chiar el nu e un prieten fidel, de vreme ce "acum" odată rostit e deja "atunci". 

Seychelles - natură pură

Kithaka, elefantul meu african

N-am crezut niciodată că voi ajunge în Africa. N-am crezut când eram de-o șchioapă și citeam cu sufletul la gură despre aventurile altora, n-am crezut nici când am crescut și mi-am dat seama că îmi doresc să merg acolo într-o bună zi, n-am crezut nici măcar când am început să călătoresc și am ajuns în locuri în care nu credeam că aveam să pot ajunge vreodată. Ca să vă spun drept, n-am crezut nici măcar când am ajuns acolo. Și aș fi continuat poate să nu cred dacă Africa, draga de ea, nu și-ar fi pus la bătaie toate farmecele ca să mă convingă.

Prima expoziție de bărci tradiționale din Qatar

Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat cu bucurie după ce am ajuns în Qatar au fost tradiționalele bărci dhow, acelea pe care qatarezii - și nu doar ei - le foloseau în trecut exclusiv pentru pescuit și culesul perlelor. Coincidența a făcut ca la puțin timp după sosirea mea în Doha "orășelul cultural" Katara să organizeze prima expoziție de bărci dhow tradiționale din istoria Qatarului. M-am grăbit într-acolo, dornică de cunoaștere ca întotdeauna, conștientă fiind că un asemenea prilej nu avea să se mai ivească curând. Multe alte expoziții s-au perindat de atunci prin Qatar, însă farmecul acelei după-amieze încremenite în îmbrățișarea dogoritoare a soarelui de noiembrie, prea puțin îmblânzită de iminentul asfințit a cărui umbră plana inexorabil asupra plajelor animate de mulțimea de turiști și localnici veniți să admire pitoreștile veliere, a rămas neegalat.