Kithaka, elefantul meu african

N-am crezut niciodată că voi ajunge în Africa. N-am crezut când eram de-o șchioapă și citeam cu sufletul la gură despre aventurile altora, n-am crezut nici când am crescut și mi-am dat seama că îmi doresc să merg acolo într-o bună zi, n-am crezut nici măcar când am început să călătoresc și am ajuns în locuri în care nu credeam că aveam să pot ajunge vreodată. Ca să vă spun drept, n-am crezut nici măcar când am ajuns acolo. Și aș fi continuat poate să nu cred dacă Africa, draga de ea, nu și-ar fi pus la bătaie toate farmecele ca să mă convingă.

A început în forță cu un safari. N-am crezut vreodată că în filmul regizat de cel mai priceput dintre regizori unul dintre actorii principali aș putea fi chiar eu. Cel mai mult și mai mult mi-au plăcut girafele, insulițe blajine plutitoare într-un ocean de verdeață și pământ uscat și roșiatic pe lângă bărcuța ca o coajă de nucă care ne primise la bord. Apoi au fost rinocerii, cei albi și cei negri, cei mari și cei mici, cei lenți și cei și mai lenți. Sigur că din comitetul de întâmpinare nu puteau să lipsească tocmai bivolii, greoi, cenușii și placizi, rumegând îndelung vreun smoc încăpățânat de iarbă deasă. Au urmat zebrele, babuinii, struții, gazelele, broaștele țestoase, vulturii, bibilicile și omniprezentele berze marabou, plus o lungă serie de alte vietăți cu care atunci dădeam ochii pentru prima dată. Ce-i drept, nici leii nici leoparzii nu s-au obosit să ne învrednicească cu prezența, dar asta nu ne-a deranjat prea tare. În fond Africa fusese deja mai mult decât generoasă. 

Surpriza zilei au fost însă elefanții. Puii de elefant, mai exact, cei găzduiți la orfelinatul situat la una dintre ieșirile din parc. Mititei, sfioși, costelivi, despărțiți de publicul numeros printr-un cordon de sfoară mai mult simbolic. Ținuți la distanță de paznicii grijulii cărora nu le ajungeau mai sus de genunchi. Am încercat să-l ademenesc pe cel mai mic, doar-doar s-o apropia suficient încât să-i pot dezmierda pielea grosuță acoperită cu fire aspre, dar n-a fost chip. Apoi, când nici nu mă mai așteptam, ceva în el s-a mișcat și s-a apropiat hotărât, întinzându-mi trompa firavă pe care abia am îndrăznit să o cuprind. Habar nu avea Kithaka - să fi fost chiar el? - că era ziua mea și că tocmai îmi făcuse cel mai frumos cadou. Habar nu aveam nici unul că într-o bună zi voi simți nevoia să îi întorc Africii favorul pentru generozitatea pe care mi-o arătase.

Într-o bună zi am să mă întorc în Africa. Și atunci am să merg să îl văd. Pe el, pe elefănțelul meu african, Kithaka. Pe care l-am adoptat de curând, pentru că nu am putut înceta să mă gândesc la el. S-ar putea să mă trateze ca pe oricare altul dintre mulții turiști care i se perindă zilnic prin fața ochilor. Aș suferi un pic, apoi mi-ar trece. Sau s-ar putea să îmi întindă iarăși trompa într-un gest sfios de mângâiere, ca acel prim elefant micuț de la care a pornit totul...