Prima expoziție de bărci tradiționale din Qatar

Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat cu bucurie după ce am ajuns în Qatar au fost tradiționalele bărci dhow, acelea pe care qatarezii - și nu doar ei - le foloseau în trecut exclusiv pentru pescuit și culesul perlelor. Coincidența a făcut ca la puțin timp după sosirea mea în Doha "orășelul cultural" Katara să organizeze prima expoziție de bărci dhow tradiționale din istoria Qatarului. M-am grăbit într-acolo, dornică de cunoaștere ca întotdeauna, conștientă fiind că un asemenea prilej nu avea să se mai ivească curând. Multe alte expoziții s-au perindat de atunci prin Qatar, însă farmecul acelei după-amieze încremenite în îmbrățișarea dogoritoare a soarelui de noiembrie, prea puțin îmblânzită de iminentul asfințit a cărui umbră plana inexorabil asupra plajelor animate de mulțimea de turiști și localnici veniți să admire pitoreștile veliere, a rămas neegalat.

Dacă înainte de descoperirea petrolului și explozia economică ce a urmat acesteia bărcile dhow erau indispensabile pescarilor sărmani, pentru care constituiau unica sursă de a-și câștiga existența, astăzi ele sunt în primul rând atracții turistice și totodată mândre accesorii pentru oacheșii lor stăpâni cu buzunare burdușite care se îngrijesc să fie dotate cu tot confortul. Se folosesc în continuare la pescuit, dovadă sutele de capcane goale care împânzesc țărmul din apropierea principalelor porturi din Doha, Al Wakra, Al Khor și Al Ruweis, însă pescuitul a încetat demult să mai fie o necesitate. Pânzele au dispărut, lăsând loc motoarelor, iar interiorul din lemn lustruit, îmbogățit cu elemente decorative specifice și înzestrat cu piese de mobilier din lemn cioplit cu migală, reflectă simțul estetic mai mult sau mai puțin dezvoltat al posesorului.

Odată ce ai trecut pragul expoziției, reprezentat simbolic de doi pereți curbați de culoare brună peste care un catarg subțiratic își întinde falnic aripile de pânză aspră, te simți transportat înapoi în timp, în chiar trecutul despre care ai venit să afli. Acolo, nu foarte departe de țărm, de-o parte și de alta a proaspăt răsăritului ponton de lemn care înaintează destul de mult în mare, zeci de bărci dhow se întrec în a-și etala sclipirile roșcate, gălbui, oranj și celelalte pete de culoare și lumină pe care soarele aflat la amurg le desenează pe lemnul lăcuit. Siluete înveșmântate în alb impecabil - cel mai adesea paznici sau localnici - le populează punțile, așternute nu rareori cu tradiționalele covoare brun-roșcate și mult râvnitele perne moi, nerăbdătoare să capituleze sub greutatea, întreținută cu eforturi gastronomice de zeci de ani, a prețioaselor șezuturi. Adânciți în discuții banale cărora le conferă însă o însemnătate aproape sacră, localnicii abia dacă se mai sinchisesc de invazia de turiști cu îmbrăcăminte europeană care iau cu asalt punțile exponatelor, fapt care, departe de a-i deranja pe cei din urmă, le creează mai degrabă o stranie senzație de familiaritate. Încet, pe nesimțite, localnicii își isprăvesc sporovăiala iar turiștii încetează a mai tropoti mărunțel pe punțile răbdătoare. Sub soarele sleit de puteri după o altă lungă datorie diurnă, turiști și localnici deopotrivă își ațintesc privirile asupra vertebrelor de lemn, privesc în gol gânditori, în timp ce ochii li se odihnesc absenți pe catargele golașe, iar umbrele lor se întrepătrund pe nisipul moale într-un dans uniform, eliberat de patimi.

O ultimă răbufnire glorioasă de raze și înserarea coboară grăbit peste undele abia mișcate de o adiere slabă de vânt. Undeva pe mal, doi pescari bătrâiori își fac de lucru la un năvod, împletind în el povești de demult pe care cei tineri nu prea își mai iau răgazul să le asculte...