Ferice zi a primului safari (I)

În Africa nu te poate călăuzi decât un singur gând: SAFARI. Nimic din tot ce-ți iese în drum, oricât de colorat sau exotic, oricât de pitoresc sau trist, oricât de intrigant sau sâcâitor, nimic în lume nu poate concura cu acel unic gând: s-a-f-a-r-i. Deschizi ochii mari să înregistrezi pe retină detaliile captivante ale lumii noi, însă mintea îți joacă feste, repetând monoton și obsesiv: safari, safari. Iar inima, complice mut, își întețește și ea bătăile, accentuând ritmicitatea: sa-fa-ri, sa-fa-ri, sa-fa-ri. Când mintea și inima jinduiesc la unison după același lucru, te poți oare opune? Poți oare să te împotrivești poruncii lor, când ai o singură minte, o singură inimă?

Când am deschis ochii în dimineața aceea nu mi-am dat seama prea bine unde mă aflu. Biruită de efortul mult prea matinal i-am închis înapoi si m-am întors mașinal pe partea cealaltă. N-a fost însă chip să mai pot ațipi, o geană de lumină răzbise cine știe cum dincolo de draperiile trase neglijent și se lăfăia impertinent fix lângă obrazul meu. Treptat, gândurile au încetat să-mi mai dănțuiască pe tavan (unde le exilasem chiar eu în noaptea precedentă de teamă că nu aveam să pot închide un ochi la gândul mult așteptatului safari) și au țopăit ascultătoare la locul lor. Mi-am amintit brusc și am sărit ca arsă: Safari??? Da, safari.

 

Treizeci de minute mai târziu coboram, duhnind amețitor a spray antițânțari, din hotel și ne îndreptam în pas alergător către dubița albă cu aspect uzat pe care un angajat al hotelului ne-o indicase drept vehiculul ce avea marea onoare de a găzdui fericirea unei neuitate dimineți de decembrie. Șoferul se recomandase cu un zâmbet sfios și ne strânsese scurt mâna, pecetluind înțelegerea mai presus de cuvinte pe care aveam să o împărtășim. James. Desigur, cum altfel? Pe drumul către Parcul Național din Nairobi am moțăit cu intermitențe, tresărind din când în când pentru a îndepărta, cu o mișcare fugară, vreun țânțar potențial purtător de malarie. În fine, după un drum care a durat cât vreo zece bâzâituri agasante, dubița s-a oprit și James a coborât tăcut, așteptând să îl urmăm. Ne-am pozat cu rinocerul gigantic de bronz îngenuncheat lângă puiul său nu departe de intrarea în parc, am trecut cu brio controlul paznicei oacheșe în haine de camuflaj căreia am reușit chiar să-i smulgem un zâmbet (clic! și iar clic!) și iată-ne în sfârșit dincolo de poarta zăbrelită pe care tronează, ca o avertizare sumbră, silueta neagră a unui leu.

 

Dincolo de poartă ne întâmpină tăcerea. Dacă e trecut de șapte dimineața iar cerul acoperit prevestește o zi ploioasă. James a ridicat plafonul dubiței iar aerul rece năvălește peste noi și ne înfioară până la oase. Te rog, să nu plouă. Fă să nu plouă. Nu de ziua mea.

Abia apucăm să ne reglăm temperatura corpului și ceva ne atrage atenția. La nici cinci minute depărtare de intrarea în parc, un bivol african își etalează cu nerușinare posteriorul rotofei și lucios. Întoarce-te, hai întoarce-te, îl implor în gând, însă animalul nu ne-a observat și paște în tihnă. Dubița înaintează în șoaptă, dezvăluind un unghi ceva mai potrivit. Irosesc câteva poze și ne pregătim să plecăm mai departe, când, ce să vezi?! Bivolul se oprește din mestecat și ne aruncă minute în șir o privire calină. Nu ne lăsăm amăgiți, bivolul african este unul dintre cele mai periculoase animale, nu degeaba face parte dintre așa-numiții "big five". Cunoscut drept "Moartea Neagră" sau widowmaker, bivolul african ucide anual peste două sute de oameni, disputându-și titlul de ucigaș feroce cu hipopotamii și crocodilii.

Pornim nerăbdători mai departe. Drumul se deschide ispititor în fața noastră, drum african de pământ roșiatic, iar tufele dese ce-l străjuiesc se oglindesc pe alocuri în băltoace proaspete, semn că amenințarea norilor s-ar putea concretiza din nou mai curând decât sperăm. Dubița ne hurducă zdravăn și de câteva ori mă agăț cu disperare de bară ca să nu-mi pierd echilibrul. Curând, pe fundalul cerului opac se profilează o duzină de siluete familiare. Girafe. Grăbim ritmul și ne apropiem cât putem de mult. Casc ochii mari și nu-mi vine să cred. La distanță de câțiva metri, blocându-ne drumul, o girafă mă privește stăruitor. În spatele ei, aparent fără a ne învrednici cu vreo privire, o întreagă turmă de girafe s-a oprit locului, alarmată. Îmi revin din uimire și mă pun pe pozat. Din când în când mă opresc, hipnotizată de privirea girafei. Mă desprind cu greu de imaginea ca din filme și nu apuc să oftez bine a dor că o altă turmă ne pătrunde în aria vizuală. Insulițe bălțate într-o mare de verde. Două dintre ele au gâturile împletite într-o dezmierdare duioasă. Ceva mai departe, o mamă își supraveghează protector puiul cu picioare vânjoase și chip caraghios. O altă dubiță ne-a prins din urmă și se apropie de girafe, smulgându-ne din reverie. Le lăsăm în urmă cu inima grea și ne tot întoarcem capetele după ele până ce se transformă în siluete întunecate peste care se revarsă, neașteptat și cu putere, lumina soarelui. Soarele? Chiar el. Doamne, te rog. Să nu plouă!

 

 

Citește și:

Ferice zi a primului safari (II) 

Ferice zi a primului safari (III)