Ferice zi a primului safari (II)

Avem noroc. Norii se risipesc văzând cu ochii iar cerul, deși nu a plouat, capătă prospețimea de după ploaie. Ne continuăm drumul lăsând dâre groase în pământul reavăn și, deși înaintăm aproape fără zgomot, trecerea noastră stârnește un freamăt imperceptibil printre crengile arbuștilor, înfiorând vârfurile mlădioase ale firelor de iarbă. Din când în când, vântul rece aduce cu el rămășițele vreunui sunet îndepărtat, făcându-ne să tresărim și să ne încordăm la maxim auzul în încercarea de a ghici din ce direcție a fost purtat înspre noi. Micuțe vietăți înaripate ne taie calea în zbor grăbit sau poposesc fugitiv pe câte o ramură, făcând-o să se arcuiască ușor sub greutatea gingașă. E o zi ca nicio alta iar viața pulsează energic în fiecare vinișoară a fiecărui fir de iarbă din savana africană, așa încât ne ridicăm recunoscători privirea către cer, mulțumindu-i în gând pentru șansa acestui prim safari.

În timp ce dubița înaintează silențios, ne ascuțim privirea până la lacrimi încercând zadarnic să ne pironim în minte pentru totdeauna detaliile senzoriale ale peisajului ce ni se desfășoară cu maximă generozitate în fața ochilor. Culorile vii ale savanei africane, un mănunchi de raze concentrat într-un luciu de apă, o adiere domoală de vânt, o zbatere de aripi, un foșnet slab urmat de reverența, executată la unison, a firelor de iarbă în fața vreunei vietăți mărunte, broboanele de sudoare pe care arșița zilei și umiditatea ți le aștern pe frunte, toată paleta de nuanțe, umbre și lumini care conturează mirificul tablou din care ne este îngăduit pentru scurt (prea scurt!) timp să facem parte. Genul de detalii de care te agăți cu disperare peste ani pentru a rechema din trecut momente pe care ai impresia că nu le-ai prețuit suficient la timpul lor.

Adâncit în contemplație, până și James a amuțit. O rază de soare i se joacă pe chipul negricios cu trăsături regulate și chiar și de unde suntem putem distinge umbra unui zâmbet. Oare aceasta să fie fericirea? Poate. Lui James i se citește limpede pe chip. Așa simplu cum este omul ăsta, aflându-se la al cine știe câtelea safari prin același parc național, încă se bucură ca un copil de priveliștea din jur, încă tresare uimit în fața plăsmuirilor naturii, încă se minunează și zâmbește ferice când o vietate mișunătoare îi pătrunde în aria vizuală. Nu mă pot împiedica să nu îl invidiez și îi și spun asta cu prima ocazie. - James, la așa serviciu m-aș duce și eu cu drag în fiecare zi. Surâde modest și tace. Știe. Ușor jenat de mărturisirea mea, schimbă vorba atrăgându-ne atenția asupra antilopelor. Gazele Grant și gazele Thomson, primele cu coarne spiralate în formă de liră, cele din urmă cu coarne lungi și drepte și dungile negre specifice de pe ambele laturi ale trunchiului zvelt. Unele, mai îndrăznețe, ne ațin calea curioase minute în șir, altele se îndepărtează îndată, propulsate de firavele, dar puternicele picioare de dinapoi, cu mișcări grațioase și ferme. Hartebeests, exclamă James, semnalându-ne intrarea în scenă a unei alte specii de antilopă, antilopa Kongoni. Privim în direcția indicată și ne amuzăm copios la vederea păsării albe ca o gâscă de dimensiuni reduse ce s-a găsit să le țină tovărășie, care tocmai caută să dispară rapid din povestire, încurcându-se - alarmată pasămite de prezența noastră - printre multele picioare lungi și subțiri.

 

După ce ne-am făcut plinul de poze o luăm iar din loc. Nici nu ne urnim bine și îl văd pe James scrutând încruntat zările. Mă uit în direcția înspre care pare să privească însă nu reușesc să disting nimic. Nu mi-ar fi stricat deloc un binoclu! În entuziasmul de dinaintea plecării nu mi-a dat însă prin cap să îmi procur unul. Căldura, lumina puternică de miez de zi și aburii străvezii care s-au ridicat și plutesc asupra câmpiei vaste îmi dau serios de furcă, transformând câteva cioturi netede de copaci ce răsar semeț din iarba înaltă și deasă în indicii tremurătoare ale unor prezențe animale. Pe măsură ce ne apropiem constat înciudată că nu sunt nici girafe, nici struți, cum crezusem, însă dezamăgirea nu-mi este de lungă durată. Undeva, la o distanță apreciabilă, însă suficient de aproape încât să îl putem distinge cu ochiul liber ori ajutați de zoom-ul nu tocmai grozav al aparatului foto, un trup întunecat și greoi se pune alene în mișcare. Black rhino, ne confirmă James, și ne felicităm tustrei pentru norocul care ni l-a scos în cale. Deja am văzut doi dintre faimoșii "big five", mai bine zis "big four" în Nairobi, pentru că în Nairobi National Park nu există elefanți. - Chiar, de ce nu există, James? Ne explică surâzător că prezența elefanților în parcul de doar 117 kmp ar însemna sfârșitul vegetației și implicit al hranei celorlalte animale. They eat too much, concluzionează zâmbitor. În timp ce urmăresc mișcările leneșe ale rinocerului negru, dau uitării și elefanții și dorința mea de a-i fi văzut. Nu peste mult timp, la distanță de vreo câteva bibilici gușate sau moțate și câteva berze marabou, își fac apariția și struții, tufișuri negricioase pe picioroange roz care-și scutură aripile într-un dans frenetic.

  

 

 

 

Sunt atât de fericită încât mă trezesc că îmi dau lacrimile. Nu mă mai satur de frumusețea ce mă înconjoară. Verweile doch, du bist so schön. De-aș putea să opresc faustian clipa, mai că aș face-o. Știu însă că realitatea îmi va scăpa și de astă dată printre degete. Cad pe gânduri și alunec într-un mic ocean de deznădejde. Prezentul nu-mi este suficient, aș vrea ca ziua asta să dureze o veșnicie. Viața însăși de ar dura o veșnicie și tot nu mi-ar ajunge pentru a mă bucura de oferta variată a bătrânului pământ. Bine sintetizat, extaz și agonie. Îmi adun tot optimismul de care sunt în stare și mă hotărăsc să alung gândurile triste. Singurul care contează este prezentul, e tot ce avem, îmi repet. Mă oglindesc în peisaj și el se oglindește în mine. Și intuim amândoi că nici unul, nici altul nu vom mai fi la fel după această întâlnire...

 

Citește și:

Ferice zi a primului safari (I) 

Ferice zi a primului safari (III)