Ferice zi a primului safari (III)

Soarele a urcat binișor pe cer și aerul se încinge cu fiecare clipă. Transfigurată de atingerea aurie a soarelui, câmpia se întinde, nemărginită, în fața noastră. Pete de culoare traversează, în jocuri de lumini, întinderea nesfârșită, lăsându-ne un răgaz infim pentru a le petrece cu privirea. Iluzia protecției oferite de dubiță se risipește ca o nălucă și îmi dau seama că sunt conectată cu peisajul într-o măsură mult mai mare decât o permite plafonul ridicat al acesteia, dincolo de care viața adevărată se desfășoară nestingherită, într-un ritm stabilit din timpuri străvechi. Mă simt minusculă, la cheremul universului, știind totodată că fac parte dintr-un plan de proporții fabuloase. Plan în care, cine știe, poate că se înscrie și acest prim safari.

În vreme ce eu mă las pradă acestor reflecții James socotește, pasămite, că este vremea pentru un popas. Dubița se oprește cu un oftat prelung și James ne invită să coborâm, încredințându-ne că suntem în deplină siguranță. Ezit, ne aflăm totuși în același parc asupra căruia planează eterna interdicție de a păși în afara barierelor protectoare reprezentate de cele patru roți ale vehiculului de teren, iar riscurile nu sunt tocmai de neglijat. Îmi stăruie în minte povestea cu final tragic a turistului coborât din mașină pentru a se poza cu un elefant. Însă James ne zâmbește cu atâta convingere și căldură încât, după ce arunc o privire de control împrejurimilor, hotărăsc să mă supun. Neliniștea îmi dispare pe de-a-ntregul când zăresc adăposturile special amenajate pentru popas, prevăzute cu acoperiș din nuiele și băncuțe confortabile, dar mai ales chiuveta rudimentară fixată între trei blocuri de piatră. Ceva mai încolo, un gărduleț de sârmă delimitează dealul pe care ne aflăm de valea largă ce ni se întinde la picioare. Mă simt privită și cercetez cu atenție zona de lângă gard. Pe unul dintre bolovanii care îl mărginesc, un daman de stâncă își ațintește curios asupra noastră ochii ca două bobițe negre. Îi dau târcoale pentru a-l fotografia, timp în care mă urmărește cu privirea. Ușor alertat, tolerează însă binișor mișcările mele precaute. Când își lipește leneș trupul mic, acoperit cu blană cafenie, de stânca încinsă, nescăpându-mă totuși din ochi, îmi dau seama că am trecut cu brio testul: Nu sunt dușman, așa că până ce mustățile-i scurte nu vor fi detectat o amenințare reală din partea-mi, hotărăște a nu se obosi să fugă din calea mea. Greu de crezut, însă micuțul leneș blănos este o rudă îndepărtată de-a elefanților!

    

  

   

 

 

Un gest scurt din partea lui James, o mișcare aproape imperceptibilă cu capul și iată-ne din nou la bord. Înaintăm agale, de parcă am anticipa vreo apariție spectaculoasă. Lăsăm în urmă locul de popas și ne avântăm într-o zonă umbrită, cu vegetație bogată și copaci înalți. Din loc în loc, umbra este spartă de raze de soare care răzbesc dincolo de frunzișul des al copacilor. Urmând un traseu și un orar știute, poate, pe de rost, James ne-a adus în mijlocul babuinilor. În fața noastră, blocând drumul roșiatic care ne-a purtat înspre aici, se lăfăie nu mai puțin de cinci babuini, printre care și vreo doi pui. Observăm curând că nu sunt singurii, pe marginea drumului răsar de te miri unde alți trei. Însă surpriza cea mai mare ne așteaptă undeva deasupra capetelor noastre. Sus de tot în copaci, tolăniți confortabil în hamace din frunze și ramuri, câțiva babuini dorm un somn netulburat pe care îl invidiem o clipă, înainte de a porni mai departe.

 

 

E timpul să ne continuăm drumul. Cărarea roșiatică șerpuiește molcom printre pâlcuri de tufișuri dese și fiecare cotitură ascunde promisiunea unei noi întâlniri. Din loc în loc, cranii albite de soare își cască orbitele goale printre firele mustind de sevă ale ierbii, memento mori mai grăitor decât oricare dintre semnalele nedeslușite ale trupului. Tufele de acacia se înfășoară în țepi ca într-o platoșă în timp ce cactușii, ceva mai rafinați, își camuflează ascuțimea în inflorescențe galbene. La o privire neatentă ai zice că toată suflarea animală s-a refugiat la umbră odată cu arșița care prinde a se instala în jurul prânzului. Și totuși, ici-colo câte o bibilică își ițește creasta bombată din iarbă unde scurmase îndelung după te miri ce gâză suculentă, o pasăre cenușie cu breton te urmărește suspicioasă în timp ce te căznești să nimerești cât mai degrabă butonul declanșator al camerei foto, un tufiș se desprinde din soare întinzându-și gâtul lung și aripile ca o capă neagră. Puțin mai încolo, iarba se îndoaie docilă sub pasul greoi dar săltat al unui facocer care-și scoate la înaintare, ca pe un trofeu, colții curbați. Grauri mititei ciugulesc cu precizie de cartograf peticele neexplorate de pe spinarea unei girafe, și în timp ce urmărești uniunea simbiotică mai că nu observi carapacea prăfuită care tocmai ajunge în siguranță pe partea cealaltă a drumului. Profitând de umbra ocrotitoare a unui arbust, o siluetă subțiratică, un soi de rozătoare, se lansează într-o goană nebună de-a latul cărării, nelăsându-ți timp pentru a identifica trupușorul cafeniu și lucios, lipsit de blană.

 

 

 

Din cale afară de mulțumiți de roadele celor câteva ore de safari, purcedem către ieșirea din parcul național Nairobi. Africa a fost mai mult decât generoasă cu noi și sufletele ne sunt pline de recunoștință. Pe drumul de întoarcere avem iar noroc, prin fața ochilor ni se perindă o familie de rinoceri albi cu pui, un bivol african, zebre și câteva specii de antilopă nemaiîntâlnite până atunci: antilopa de apă și antilopa-elan, aceasta din urmă fiind și cea mai mare dintre toate speciile de antilopă. În timp ce îmi ascut privirea pentru a studia vulturul singuratic care veghează asupra întinderii africane din creștetul unui copac, aflu că doar o jumătate de oră mă mai desparte de următoarea surpriză: orfelinatul de elefanți. Până atunci mai este însă cale lungă pentru că, deși James alege o scurtătură care să ne scoată rapid în apropierea sălașului puilor de elefant, drumul de pământ este înmuiat de ploile recente și înaintăm anevoie prin noroiul gros. De câteva ori mă tem să nu rămânem împotmoliți, ne presează atât programul de doar o oră al orfelinatului cât și puținul timp rămas până ce trebuie să ne prezentăm la aeroport pentru întoarcerea în Doha. James ne încredințează că suntem în siguranță orice ar fi și ne indică o altă dubiță aflată la mică depărtare pe urmele noastre. Câteva minute mai târziu ne afundăm, fără prea mari speranțe de scăpare, în noroiul gros. Din interiorul dubiței situația nu arată chiar atât de rău, însă după câteva opinteli nereușite ale motorului hotărâm să ne dăm jos să vedem cum stau lucrurile. Mă panichez de-a binelea, roțile abia se zăresc de sub noroiul vâscos, în aer plutește miros de cauciucuri încinse și ceasul ticăie în defavoarea noastră. Sosește și cealaltă dubiță, a cărei pasageră, o turistă cu păr argintiu și accent englezesc, este vizibil deranjată de întârzierea neplanificată. După un scurt schimb de replici în swahili între cei doi șoferi, James dispare în portbagajul dubiței de unde reapare, câteva secunde mai târziu, cu ceva care aduce teribil a centură de siguranță! "There's no way this is gonna work", îmi scapă, mai mult către soț decât către James, prea ocupat oricum ca să mă audă, și un gând teribil nu-mi dă pace: Cum ar fi ca leul acela pe care l-am conjurat toată ziua să apară tocmai acum? Prin cine știe ce miracol trucul cu centura funcționează și peste câteva minute ne urnim din loc. Răsuflu ușurată si mă uit la ceas. Toată operațiunea nu a durat mai mult de cincisprezece minute, astfel încât avem timp berechet să ajungem la orfelinat și apoi să prindem avionul spre casă. Pentru prima dată nu-mi pare rău că n-am făcut nici măcar o poză. Pățania asta n-am s-o uit oricum prea curând...

 

 

  

  

 

 

Aceste rânduri nu sunt scrise de mine. Sunt scrise de dorul nebun care mă poartă, peste câteva zile, din nou în Africa. Africa din închipuirea mea, Africa descoperită într-o zi de decembrie, Africa mea, Africa lui Hemingway, Africa lui Toto, Africa celor mai necruțătoare boli, Africa celor mai frumoase plaje din lume, Africa unui elefănțel real cu un nume real, Kithaka, Africa ce a fost și Africa ce va continua să fie chiar și când noi nu vom mai fi. Africa primului meu safari în Kenya și a celui de-al doilea, pe care abia îl aștept, în Tanzania... 

Citește și:

Ferice zi a primului safari (I)

Ferice zi a primului safari (II)