La maasai (I)

Mașina în care ne-am petrecut ultima săptămână staționează și Rashid, ghidul nostru cu ochi ageri și chip cumsecade, ne îndeamnă să coborâm. Satul maasailor, pe care până să ne apropiem mai că îl crezusem părăsit, se însuflețește brusc și din spatele gardului des improvizat din crengi spinoase de acacia se ivesc câteva siluete negricioase înveșmântate în binecunoscutele pături colorate. Li se alătură cât de curând multe altele și toate se îndreaptă în pas alergător în direcția mașinii. În doi timpi și trei mișcări, cam o duzină de bărbați și tot atâtea femei se aliniază de o parte și de alta a intrării în sat și ne privesc insistent, în timp ce dintre ei se desprinde un maasai voinic cu căutătură dezghețată care ne strânge mâinile urându-ne bun venit într-o engleză neașteptat de corectă. "How much?" întrebăm pentru a fi siguri că am înțeles bine și răspunsul sosește îndată: "Sixty dollars". Îi întindem banii pe care îi ia și și-i îndeasă grăbit în buzunar, nu înainte de a-i număra cu o dexteritate care ar face să roșească orice casier destoinic al unei bănci de renume.

Odată pecetluită afacerea, e momentul să intre în scenă maasaii. Ca la un semn al unui regizor invizibil, bărbații se pun în mișcare, înaintând pe două rânduri într-un soi de du-te-vino săltat în timpul căruia intonează un cântec primitiv agitându-și bețele deasupra capului. Se întorc în dreptul nostru și apoi repetă figura, glasurile lor puternice fiind reverberate straniu de aerul încărcat de praf care ne învăluie ca o haină mult prea strâmtă. Scandalizate de bizara alăturare de sunete pe care nu le pot găsi atrăgătoare oricât s-ar strădui, urechile noastre salută finalul melodiei, urmat îndeaproape de niscaiva explicații fugitive ale maasaiului ce ne însoțește pe post de ghid. Timp în care ceilalți maasai, luând o pauză de la reprezentație, se fac nevăzuți.

Maasaiul-ghid ne poftește să îl urmăm și ne îndreptăm cu toții spre intrarea în sat care nu este altceva decât o spărtură în gardul circular de acacia. În timp ce îmi las privirea să alunece peste haosul ordonat alcătuit de crengile țepoase, îmi amintesc că am citit undeva despre rolul gardului, acela de a proteja satul și pe locuitorii lui de intruși și animale sălbatice. Și deși ar fi nedrept să neg o oarecare funcționalitate împrejmuirii rudimentare, nu mă pot opri să nu o consider totuși de o naivitate înduioșătoare.

Chiar și știind la ce să ne așteptăm, simplitatea satului ne lasă fără grai. De-a lungul gardului circular se înșiruie colibele tradiționale ale maasailor, majoritatea cam de statura unui om. În centru, dispus tot circular, un hățiș de crengi uscate susține greutatea a ceea ce, la prima vedere, ar putea trece drept un soi de fructe bizare vopsite în toate culorile. Deasupra, la fel de cenușii și prăfuiți, se înalță doi-trei acacia, ale căror coroane în formă de umbrelă își aruncă brațele noduroase cât mai departe de trunchi ca pentru a oferi o mai mare stabilitate cerului, împiedicându-l astfel să se năruiască peste precarul adăpost. La intrarea în sat, un pui de maasai îmbrăcat cu mai multe rânduri de haine suprapuse surprinzător de armonios plânge din toți rărunchii, dând glas întregii nefericiri adunate de atâta pustiu de vreme pe sărmana planetă. Și în timp ce îl privesc cum își varsă amarul singur-singurel în fața colibei, mă întreb când oare, dacă nu acum, îl va mai putea consola cineva vreodată.

Citește și La maasai (II).