La maasai (II)

Citește aici La maasai (I).

Vocea maasaiului-ghid răzbate până la mine și înțeleg că acei șaizeci de dolari de la începutul vizitei ne-au câștigat dreptul de a face oricâte fotografii dorim. În ciuda acestei permisiuni, mă urmărește senzația că am pătruns într-un loc în care n-am ce căuta și în care sunt tolerată în virtutea obolului plătit fără să crâcnesc. Dacă majoritatea maasailor se arată prietenoși și ne întâmpină cu zâmbete largi, nu pot să nu observ că unii dintre ei ne aruncă priviri piezișe iar câteva femei își trag păturile pe cap îndată ce schițez cel mai mic gest de a încerca să le fotografiez. Cei mai neîndurători sunt bătrânii. Ne scrutează încruntați, făcându-ne să resimțim și mai acut vina de a ne fi născut sub auspicii mai favorabile.

Judecând după mișcările care se produc în jurul nostru, presupun că ni se pregătește o nouă repriză de dans. Într-adevăr, după câteva secunde de agitație, bărbații și femeile se așază în două semicercuri și între cele două tabere are loc un schimb lung de replici cântate sau strigate, timp în care bărbații ies pe rând în față pentru a se întrece în sărituri iar femeile își leagănă înainte și înapoi gâturile împodobite cu gulere albe, dintre cele pe care și le confecționează singure, făcând să zornăie șirurile de cercei care le atârnă de urechi, ceea ce accentuează contrastul dintre prezența în exces a acestora și capetele pleșuve. Sar ca arsă când una dintre femei, aflată în spatele meu, mă prinde de mână și încearcă să mă convingă să dansez alături de ele și scutur din cap zâmbind stânjenită. Cât mai durează cântecul profit de ocazie ca să îi studiez mai bine. Au capetele rase și câte două-trei straturi de îmbrăcăminte rudimentară kanga peste care poartă obișnuitele pături în carouri, cel mai adesea în nuanțe de roșu și albastru. Șiraguri de mărgele și brățări le împodobesc gâturile și încheieturile iar în picioare au sandale confecționate din cauciucuri vechi. Femeile își poartă copiii în cârcă iar bărbații au în mâini bețe lungi și subțiri pe care, ni se explică, le folosesc deopotrivă la "dancing and beating". Singurii care poartă părul lung sunt războinicii, scumpi la vedere, despre care ni s-a spus că sunt duși cu caprele la păscut. Timp de câteva luni de la circumcizie, băieții care se pregătesc să devină războinici poartă straie negre și își pictează fețele în alb. Ne amintim că am văzut câțiva pe marginea drumului la sosire.

 

 

 

În timp ce îl urmăm pe maasaiul-ghid care ne conduce sprinten înspre una dintre locuințele pitice, trecem pe lângă hățișul cu fructe bizare care ne atrăsese atenția ceva mai devreme. Surâd fără voie când realizez că acestea nu sunt altceva decât podoabe tradiționale - coliere, cercei, brățări și gulere - dintre cele purtate în exces de către femei. Observ curând că nu sunt singurele suveniruri oferite spre vânzare vizitatorilor. Pe tejgheaua încropită din crengi uscate de acacia se odihnesc, încă resimțindu-se după efortul transformator la care au fost supuse de către degetele pricepute ale femeilor-maasai, cosulețe și cutii decorative din rafie vopsită ori minuscule mărgele colorate, figurine cioplite cu vădită stângăcie înfățișând animale diverse, statuete de lemn cu buze groase și piele de abanos surprinse în ipostaze specifice, toiege-sceptru multicolore și chiar un soi de săbii grosolane cu tăișul ascuns în spatele unor teci roșietice.

Înainte de a ne pofti în colibă maasaiul-ghid își vâră capul pe deschizătura ce servește drept ușă și strigă întunericului câteva cuvinte de neînțeles. Dinăuntru își fac apariția o tânără mamă cu un copilaș de vreo doi ani care ne zâmbesc sfios și se îndepărtează în grabă. Înțelegând că au fost dați afară din propria casă pentru ca noi să-i pășim pragul schițăm la unison un gest de dezaprobare, însă maasaiul rămâne ferm pe poziție și, neavând scăpare, intrăm. Deși oțelită de arșița săptămânii trecute, valul de căldură din interior mă izbește cu putere în plină față și mă feresc în ultima clipă să calc drept în vatra de la intrare în care mocnesc cu obidă câteva buturugi carbonizate. Anticipăm continuarea și, într-adevăr, după câteva minute în care ochii ni se obișnuiesc cu bezna și cu interiorul sărăcăcios suntem invitați să luăm loc pe una dintre pieile mizere pentru a sorbi un ceai mult prea dulce dintr-o cană de tablă cu aspect respingător. Refuzăm politicos și ne precipităm înspre ieșire, neuitând să mulțumim pentru ospitalitate maasaiului care ne privește cu gura căscată. Ușurați că vedem din nou lumina zilei și că putem lepăda senzația de claustrofobie ce pusese stăpânire pe noi în semiobscuritatea colibei cu tavan mult prea jos, ascultăm cu interes simulat cele câteva detalii tehnice despre alcătuirea locuințelor. Și în timp ce ni se povestește despre modul în care inkajijik - casele maasailor - sunt ridicate de către femei cu ajutorul crengilor fixate cu un amestec de noroi, bălegar de vacă, bețe, iarbă, urină și cenușă, ne învinovățim că am citit prea multe și că offf, maasaiul ăsta nu ne spune nimic nou!

Vizităm școala unde un țânc de-o șchioapă scrijelește ceva pe tabla veche iar un altul îmi face semn să mă așez lângă el, apoi se lipește de mine privindu-mă surâzător în timp ce-și trage zgomotos nasul care amenință să-și reverse întreg conținutul asupra buzei lui superioare, după care ne luăm la revedere de la învățătoare și ghid și refacem drumul în direcția opusă.

 

Și în timp ce mă îndepărtez de sat înaintând în direcția mașinii unde Rashid ne așteaptă răbdător, jucând cu ceilalți ghizi un joc oarecare la umbra unui copac solitar, iau cu mine imaginea copilei cu ochi verzi și zâmbet de revistă limpezind rufe într-un lighean soios, sortită a nu afla niciodată că lumea asta este mult mai mult decât realitatea tristă și searbădă care o ține prizonieră între crengile țepoase ale unui gard de acacia...