Alo, mami, când te-a sunat ultima dată cineva din Laponia?

 - Alo, mami, când te-a sunat ultima dată cineva din Laponia? Cu aste vorbe dădeam nas în nas cu Laponia acum mai bine de patru ani de zile, în călătoria care avea să mă marcheze pentru totdeauna și să ridice serios ștacheta pentru toate cele ce i-au urmat. Era iarnă - iarnă adevărată cum numai în Laponia știe să fie - și ne așteptau zece zile pe care intuiam că aveam să mi le amintesc câte zile mi-o fi dat să trăiesc. Zâmbesc pe când scriu aceste rânduri, zâmbeam și atunci, zâmbet mai larg ca al meu nici Moșul nu cred să fi avut când și-a luat în primire renii și nobila misiune...

Ci iată-ne în Saariselkä, Laponia. Eu și soțul meu de-un an sau - pe hartă - două puncte mititele sus de tot în nordul cel îndepărtat, la vreo 250 kilometri deasupra Cercului Polar. Două puncte abia vizibile de n-ar fi înconjurate de un ditamai haloul de entuziasm. Este abia trecut de prânz însă împrejurimile sunt scăldate într-un albastru blând cu accente de crepuscul. O luăm cătinel la pas prin zăpada afânată în timp ce privirea, veșnic trădătoare, ne-o ia înainte zburdând nestingherit printre brazi troieniți și căsuțe joase care opun anevoie rezistență omătului ce amenință să le cotropească. Îți dai seama, suntem în Laponia! Îmi interzic să-mi tot repet în gând una ca asta de teamă să nu mă las pradă unei noi reprize de emoții. Ca în autobuzul ce tocmai ne-a lăsat în micuța așezare de la capăt de lume, condus de un bărbos blajin și cărunt despre care ai putea jura că e rudă cu Moșul atât de des invocat în Laponia.

Pășim încet, în liniște deplină perfect armonizată cu tăcerea adâncă dimprejur, însă înaintarea lentă nu poate fi pusă nicicum pe seama bagajelor care, privite din exterior de un ochi neavizat, ar putea părea suspect de mititele pentru o vacanță de aproape două săptămâni în Laponia. Zicala noastră, cum că "un bagaj mititel este un bagaj care ajunge întotdeauna la destinație", mai ales când e nevoie să schimbi două avioane într-un timp relativ scurt, s-a adeverit și de astă dată și îi descoperim un nou avantaj în timp ce ne croim drum prin zăpada care ni se împotrivește la fiecare pas, scrâșnind înciudată sub tălpile solide ale bocancilor de munte. Contrar aparențelor, nu bagajele ori stratul dens de zăpadă ne îngreunează mersul, ci regretul de a lăsa în urmă, fără un răgaz suficient pentru a-l contempla, peisajul a cărui noutate, prospețime și ireală frumusețe ne fascinează încă de când am coborât din autobuz.

Doar câțiva pași ne mai despart de hotelul al cărui nume se întrezărește deja printre zidurile crenelate ale cetățuii de gheață de la intrare. Este scund și la prima vedere pare primitor, impresie care ni se confirmă îndată ce ne cufundăm în căldura binefăcătoare din interior, răspândită de un șemineu rustic pe care ard o duzină de lumânări albe cu rol decorativ. Abia acum, puși față în față cu flăcările ce se învălătucesc ademenitor în jurul buturugilor trosninde, resimțim cu adevărat efectele frigului care s-a ținut după noi ca o umbră până la intrarea în hotel, unde a zăbovit preț de o clipă înainte de a se retrage șovăitor, biruit fiind, chiar și pentru scurtă durată, de limbile de foc șuierătoare puse de strajă dincolo de prag.

Încă sfredelim focul cu privirea când Matti, gazda noastră și administratorul hotelului, ne ia prin surprindere urându-ne "bun venit" cu glas răsunător și poftindu-ne să luăm loc în fața micuței recepții a hotelului. Îi urmăm îndemnul și, după o scurtă discuție însuflețită, hotărâm să schimbăm camera rezervată cu una superioară ce include și o saună doar a noastră. Diferența de preț este nesemnificativă și n-avem de gând să ratăm oportunitatea de a testa sauna finlandeză la ea acasă!

Frigul, gazdă răbdătoare, ne așteaptă conștiincios pe treptele așternute cu o pojghiță fină de gheață iar zăpada ne înăbușă pașii în timp ce străbatem cei câțiva metri până la corpul de clădire la fel de scund în care se găsește camera noastră. Respirăm ușurați când dăm cu ochii de interiorul luminos și aerisit, căptușit cu un strat gros de lemn pentru a nu lăsa să evadeze căldura degajată de caloriferele ce ocupă o bună parte din latura prevăzută cu ferestre a camerelor. Căci da, "camera" se dovedește a fi un apartament în toată regula, cu sufragerie, dormitor, baie și mult râvnita saună finlandeză din care răzbate un miros plăcut mentolat, căreia până una-alta putem doar să-i ghicim multiplele binefaceri.

Deși tentația de a ne abandona temperaturii plăcute din cameră este mare, ne amintim că suntem, totuși, în Laponia și nu se face să risipim niciun minut din prețiosul timp petrecut aici. Îmbrăcăm straturi peste straturi de haine groase dintre cele procurate din timp și cu serioasă alergătură special pentru vacanța laponă și plonjăm cu încredere în frigul care se ascute cu fiece oră. În frig și în... noapte, pentru că după ora trei după-amiaza întunericul s-a coborât de tot asupra sătucului și împrejurimilor, de unde nu-și va mai lua tălpășița decât a doua zi dimineață în jurul orei zece, și nici atunci pe de-a-ntregul.

De-a lungul străzii troienite, felinare zvelte desenează pete luminoase pe cerul întunecat cu limpezimi de ger, întrecându-se fără sorți de izbândă cu strălucirea argintie a zăpezii proaspăt căzute și proiectând fascicule scânteietoare pe ramurile încremenite ale copacilor, bucuroase să-și etaleze public albeața hibernală în astfel improvizata lumină a reflectoarelor. Plimbarea ne poartă printre căsuțe pitice cu berete de nea și ferestre mari dincolo de care flăcări vesele dănțuiesc în vetre cărămizii, pe lângă prăvălii și hoteluri împodobite cu figurine ca de turtă dulce, ghirlande de beculețe colorate și coronițe din ramuri de brad dintre care răsar tradiționalele globuri lucioase și funde roșii festive, prin magazine și galerii comerciale - prilej numai bun pentru a face cunoștință cu portul populației Sami și oferta variată de suveniruri locale, cuprinzând de la reni, câini husky, bibani de pluș și cănuțe din lemn inscripționate pe loc cu numele propriu până la deschizătoare de sticle din coarne de ren, iepuri și găinușe arctice împăiate și gulere neprețuite din blană de vulpe polară -, pe lângă buturugi pictate cu chipuri de Moș Crăciun și cuburi de gheață frumos sculptate, folosite pe post de lămpi. Într-un final - deși termenul de final nu-i prea face dreptate poveștii de față, aflate abia la început - foamea ne atrage înapoi la hotel și, după o cină consistentă compusă din salată de ren afumat, supă-cremă de ren afumat și somon arctic la grătar cu garnitură de cartofi și un sos-minune, ne refugiem în sauna care ne răspândește o amorțeală plăcută în trupuri și cugetele chinuite de remușcări rudolphiene și de aici direct în lumea viselor dintre care nici că aveam habar cât de multe aveau să devină realitate în Laponia... 

- Alo, mami, îți vine să crezi?! Sunt în Laponia!!! Când te-a sunat ultima dată cineva din Laponia???

(Va urma)