Águeda și umbreluțele Domnului

 
Puțină lume a auzit vreodată de  Águeda. Atât de puțină, încât umblă vorba că linia de cale ferată care leagă Aveiro de Águeda urmează a fi desființată din lipsă de mușterii. Și poate că nici n-ar fi prea mare pierderea, gândești în sinea ta când vezi în fine apropiindu-se agale de peron cele trei-patru vagoane mâzgălite și uzate cu uși ferecate pe care, folosind cheile - sau poate cuvintele de trecere - potrivite, controlorul de bilete le înduplecă rând pe rând să permită accesul celor câțiva pasageri. Doi, mai exact, dacă nu ne punem la socoteală.

Deși soarele și-a început ascensiunea diurnă, ba chiar a urcat deja binișor pe cer, lumina pătrunde cu greu în interiorul trenului, împiedicată, poate, de desenele lățite dizgrațios pe întreaga suprafață a garniturii, incluzând geamurile și așa nu tocmai generoase, ori poate terifiată la gândul că, odată captivă în spațiul îngust dintre pereții vagoanelor, ar putea rămâne prizonieră pe vecie, pierzându-și treptat strălucirea și prospețimea la fel ca toate celelalte componente ale interiorului prăfuit. Interior pe care o privire furișată în partea dreaptă ne dezvăluie că îl împărțim cu două femei vârstnice, probabil localnice, în mod cert străine de imboldul care ne-a mânat, întâmplător, în aceeași direcție.

Vagoanele înaintează leneș și tot ce se aude e sunetul cadențat al roților de tren. În lipsa anunțului obișnuit care să ne lămurească unde ne aflăm și cât mai avem de mers ne adresăm uneia dintre femei. Îi explicăm că mergem la  Águeda, slujindu-ne de un amestec de cuvinte în engleză, spaniolă și portugheză. Știe cumva unde trebuie să coborâm? Știe, acolo coboară și ea, merge în vizită la cineva. Poate știe cumva și unde găsim umbreluțele? Umbrellas? Pauză. Sombrinhas? Parasol? Scutură din cap și zâmbește cu un aer nedumerit. Descurajată de perspectiva unui final prea timpuriu al discuției abia începute, recurg la unica modalitate de comunicare rămasă, desenând în aer o umbreluță invizibilă pe care o suspend apoi deasupra capului cu un gest abia perceptibil al încheieturii. Chipul femeii se luminează subit. Guarda-chuvas? Ele or fi, știe ceva de ele? Nu, nu știe unde sunt, le-a văzut anul trecut însă nu știe să fie acolo și anul acesta. În ciuda vorbelor femeii și a sâmburelui de îndoială pe care acestea ni l-au sădit în suflet, ceva îmi spune totuși că n-am bătut zadarnic atâta drum.

Ci iată-ne ajunși. Din vorbă în vorbă, din îndoială în speranță și invers, departele s-a transformat în aproape și e momentul să părăsim convoiul istovit. Femeia ne conduce preț de câțiva pași, revărsând asupră-ne un ultim șuvoi amabil de indicații în portugheză, apoi ne lasă pradă soarelui de amiază și arșiței neîndurătoare, al cărei zel mai că-ți pare prea mare pentru o așezare atât de mică și uitată de Dumnezeu. Nu-i de mirare că pe drumul albit de soare nu întâlnești picior de localnic și începi să te întrebi dacă nu cumva femeia din tren știa ea ce știa când nu ți-a încurajat așteptările.

Mai faci un pas, și încă unul, apoi ridici privirea către cer, ca pentru a-i adresa o mustrare tăcută. Și ce să vezi, minune mare sau poate chiar răspunsul părintesc-dojenitor al cerului la reproșul pe care nu ai apucat să îl rostești în gând până la capăt, acolo sus, între două rânduri de case albe pe ai căror pereți aruncă jocuri de lumini și umbre, sunt chiar ele, umbreluțele. Un alai compact de ciupercuțe cu pălării colorate și tulpini invizibile înfipte în cer în loc de pământ, ca într-o festă jucată naturii pentru a alunga monotonia. Încremenite între albastrul oțelit pe care nu se profilează nici urmă de nor și cenușiul pavajului, prind viață sub acțiunea aerului încins, tremurător și a soarelui dogoritor care își continuă ascensiunea diurnă, insuflând la rândul lor viață străduțelor părăsite în așteptarea serii care le va reda trecătorii.

Poate că a trecut ceva vreme de când nu mai crezi în cărări de cărămizi galbene (sau de umbreluțe colorate?) la capătul cărora zice-se că s-ar afla împărăția atotputernicului (?) Oz. Poate că n-ai înțeles nici până acum că drumul contează mai mult decât ceea ce găsești în cele din urmă la capătul cărării de care vorbeam mai sus. Probabil că te întrebi de ce ai bate atâta amar de drum pentru niște biete umbreluțe colorate, fie ele și unele suspendate între cer și pământ într-o micuță și din cale afară de încântătoare așezare portugheză. Răspunsul, dă-mi voie să-ți spun, n-ai să-l afli decât după ce vei fi ajuns în Águeda. 

Pentru că, în Águeda, umbreluțele nu sunt niște umbreluțe oarecare. În Águeda umbreluțele sunt zămisliri ale cerului. Pe care cerul, într-un gest simbolic, le-a slobozit peste lume în aste vremuri de restriște. Sau poate că Domnul însuși, în nesfârșita lui generozitate, le-a întins peste pământ pentru a proteja bieții și mult încercații oameni de arșiță și alte năpaste.