Cel mai cumsecade dintre azeri

Suspinam în taină după Azerbaidjan încă din mai, când Eurovisionul ne înflăcărase tuturor imaginaţia cu o serie de imagini surprinzător de reuşite din capitala Baku. Cine s-ar fi gândit că ocazia de a-l vizita avea să se ivească peste doar câteva luni, la final de august, cu vreo săptămână înainte de Ramadan? Încrezători în oportunitate şi prea puţin obişnuiţi cu planurile făcute cu cine ştie cât amar de timp înainte, având la dispoziţie vreo zece zile în care să ne obţinem viza, am mai şi tărăgănat vreo câteva descinderea la ambasada Azerbaidjanului din Qatar, mai ales că documentele indicate pe site-ul acesteia nu păreau să ascundă vreo capcană de nedovedit. Când într-un final, după niscaiva eforturi serioase de a localiza adresa ambasadei (știut fiind faptul că în Qatar informațiile circulă cu dificultate iar paginile web nu sunt actualizate cu lunile, uneori chiar anii), ne-am văzut în fața clădirii nisipii peste care steagul Azerbaidjanului, în absența unei pale oricât de firave de vânt, încremenise pe fundalul cerului senin, am crezut că trecuserăm peste partea cea mai dificilă a procesului obținerii vizei.

Soneria a emis un zgomot prelung, ecoul ei răsunând înăbușit în căldura unei alte dimineți sufocante din deșert. Nimic. Sunăm iar, insistând, confidenți în justețea orelor de lucru despre care citisem pe internet. Într-un final, o voce de femeie în vârstă, ca trezită din somn, ne informează că ambasada e ceva mai încolo și tocmai am sunat la reședința personală a consulului. Ne cerem scuze si dăm iar câteva raite bune până să zărim steagul salvator, indicând  de astă dată chiar clădirea ambasadei. Un domn cu chip jovial ne ia în primire de cum pășim pe ușă. Îi spunem că avem nevoie de viză și reconfirmăm împreună că avem toate documentele necesare. Sigur că da, să facem bine să i le lăsăm lui și se va ocupa să ajungă la domnul consul. Când? Peste vreo săptămână, acum e în Azerbaidjan, se pregătește să sărbătorească Ramadanul. De altfel, oficial și Amsabada e deja închisă, însă ne-a văzut dând târcoale porții și nu l-a lăsat inima să nu ne primească. Fără să ne ascundem dezamăgirea, îi explicăm că nu avem atâta timp la dispoziție și zilele de concediu se apropie vertiginos. Înțelege și îi pare nespus de rău, însă nu are cum să ne ajute. Ne strânge mâinile și ne conduce până la poartă. Și în timp ce demarăm descumpăniți de așa final rapid al unei călătorii neîncepute, îmi promit în gând că tot ajung eu în Azerbaidjan odată și odată, chiar dacă acum n-a fost să fie.

O nouă ocazie se ivește la fel de neașteptat în octombrie. Refacem drumul până la ambasadă, de astă dată fără bâjbâielile din august. Clădirea e tot unde am lăsat-o, ambasada este deschisă și înăuntru nu-i nici picior de turist. E în schimb consulul, în spatele unui ghișeu cu geam fumuriu care îți amintește că înainte de orice apropiere, de un om, o țară sau orice altceva, e... distanța. Arborez un zâmbet larg care îmi oglindește întocmai starea de spirit și îi înmânez documentele, pe care le parcurge grăbit în timp ce eu aproape că îmi țin respirația de teamă. După cum se comportă, par să fie toate. Ne întreabă unde lucrăm, îi spun, îi răspunde și soțul, o biată formalitate pasămite, nu-i așa? Nu. Stai să vezi că soțul are nevoie de o hârtie de la companie cum că are voie să părăsească țara. Îi explicăm că prevederile cu pricina nu se aplică în acest caz iar solicitarea unei astfel de hârtii, dat fiind birocrația infernală din Qatar, ne-ar împiedica să obținem viza în timp util. Înțelege, și îmi dau seama de asta privindu-i ochii blajini, însă e de datoria lui să ne ceară un astfel de document fără de care nu ne poate emite viza. Capitulez și îl las pe soț să îi explice cum stau lucrurile, simțind cum Azebaidjanul îmi scapă iar, a doua oară, printre degete. Hotărât lucru, Azerbaidjanul nu ne vrea. Și cine suntem noi să îl vrem cu atâta îndârjire, în pofida lui?

Deși sentimentul zădărniciei îmi dă târcoale mai mult ca oricând, hotărăsc să mai fac o ultimă încercare. În fond, am la activ o sumedenie de astfel de bătălii câștigate și nu e stilul meu să renunț fără a lupta pentru ceea ce îmi doresc. Trag aer în piept și mă aud spunând cu convingere: - Vă rog mult, chiar nu se poate fără hârtia de la companie? Ne dorim de multă vreme să ajungem în Azerbaidjan și e deja a doua oară când încercăm să obținem viza, fără succes. Nu știu când și dacă vom mai avea ocazia curând. Ar fi păcat, am auzit că aveți o țară tare frumoasă...

Să fi fost dorul de țara lui? Să fi fost anticiparea plină de dorință din privirea mea ori reflecția tuturor locurilor fabuloase în care mi-am lăsat anterior câte o părticică de suflet și pe care aveam, poate, să le completez cu o țărișoară prea puțin cunoscută dar cu un potențial uman și turistic încă neintuit pe de-a-ntregul? Sau poate bobul de lacrimă care prindea timid contur într-un colț de ochi, și odată cu el dezamăgirea de copil bosumflat pe care simți nevoia să-l consolezi cumva, oricum, știind că altfel nu ți-o vei ierta niciodată? Cert e că omul a zâmbit, înduplecat, și ne-a luat pașapoartele. Și nu a ezitat nici când, invitându-ne să ne luăm vizele peste o zi sau două, l-am rugat să ni le emită mai repede de atât, pentru că soțul meu avea neapărată nevoie de pașaport a doua zi.

M-am întors la ambasadă în aceeași seară, mult după terminarea orelor de program, ținând strâns în buzunar un obiect pe cât de micuț pe atât de plin de însemnătate. Am sunat și ușa s-a deschis pe dată, silueta portarului de azi-dimineață desprinzându-se grăbit din cadrul luminat. Mi-a înmânat pașapoartele, primind în schimb un noian de mulțumiri alături de micuțul obiect destinat domnului consul. Și dacă nu cumva mă înșel, undeva într-o țărișoară îndepărtată din deșert, într-o clădire nisipie ca atâtea alte clădiri nisipii de care se diferențiază doar printr-un steag tricolor cu semilună, pe o măsuță, un birou sau poate un raft din spatele unei banale ușițe de sticlă, nu m-ar mira să se afle încă o păpușă îmbrăcată în port tradițional românesc, cu obraji rumeni și păr negru ca abanosul ițindu-se de sub băsmăluța de un albastru asemenea cerului sub care, departe de casă dar purtând-o mereu în suflet, asupra măsuței vegheate de aceeași păpușă mititică, se apleacă zi de zi cel mai cumsecade dintre azeri.