Maldive dincolo de clișee (II)

Cu ochii după frumoasele avioane Maldivian pe ale căror cozi vopsite inspirat în nuanțe acvatice se zbenguie delfini albăstrui, împroșcând, în saltul lor voios, stropi mari de apă care par a se dizolva pe loc în aerul încins, tremurător, al insulelor, evaporându-se aidoma granițelor plăpânde dintre real și imaginar, m-am îndurat cu greu să părăsesc calea de rulare a aeroportului. Neavând încotro - după o poză și încă una - m-am îndreptat totuși către unul dintre ghișeele de control al pașapoartelor unde, în schimbul celui mai strălucitor zâmbet de care m-am simțit în stare fără a ști cu adevărat ce mă aștepta dincolo de porțile aeroportului, mi-am primit ștampila de intrare în Maldive. În timp ce fata cu piele smeadă și ochi luminoși din spatele ghișeului îmi înapoia pașaportul, hotărâsem deja că îmi voi da toată silința să îmi placă aici. Ce nu bănuiam încă era cât de ușor avea să îmi fie...

Cuprinsă de o emoție pe care am pus-o, ca de obicei, pe seama descinderii într-un loc nou pe care nu mi-aș fi imaginat că am să-l văd vreodată, am luat-o agale către ieșirea din aeroport. Nu mică mi-a fost mirarea când, în loc să pornim pe jos în direcția hotelului la care ne aștepta, răbdătoare, camera arvunită cu câteva seri înainte, soțul meu s-a făcut nevăzut, nu înainte de a mă instrui să-l aștept cuminte uite aici, pe băncuță, că are puțină treabă și se întoarce el. Original mod de a te descotorosi de nevastă, mi-am zis în gând. Și-apoi câte femei singure să mai fi văzut și Maldivele astea, că tot am detestat de când mă știu clișeele? M-am consolat tot eu, cât ai zice "pește exotic": În cel mai rău caz aveam să-mi petrec restul zilelor singură în Maldive. Trist? De-a dreptul.

N-a fost să fie. După vreo douăzeci de minute de solilocvii mentale, mi-am căpătat înapoi, nesperat, nu doar certitudinea că aveam să mă întorc mai devreme sau mai târziu în Doha cea prăfuită, ci și soțul rătăcitor. Și încă nu se întorsese singur, ci întovărășit de un maldivian oacheș înveșmântat în pantaloni scurți și o cămașă în chiar culoarea apelor ce se întrezăreau dincolo de port. Către care ne-am și îndreptat cu toții în scurt timp pentru a ne ocupa locurile la bordul unei șalupe cu perne - ce să vezi?! - de culoarea cămășii călăuzei noastre, șalupă care ne-a depus pe una dintre cele mai exclusiviste insule maldiviene mai curând decât am fi dorit noi să ne smulgem din legănarea molatică a undelor turcoaz.

În timp ce străbăteam podețul de lemn ce lega debarcaderul de insula cu nisip alb și surplus de palmieri, printre bancuri de peștișori care se regrupau în răstimpuri în jurul trupului longilin și lucios al vreunui pui de rechin, luând pentru scurt timp forma conturului acestuia, o bănuială a început să prindă contur și în mintea mea. Nu cumva...? Doar n-o fi...? Nu, imposibil, asta ar fi chiar prea de tot! Și dacă totuși?

Nici nu pusesem bine piciorul pe nisip și gândul netrebnic înapoi într-un colț ferit al minții că am și fost luați în primire de un alt maldivian, care s-a prezentat ceremonios drept valetul nostru pe toată perioada șederii pe insulă, după care ne-a poftit să luăm loc într-un buggy parcat ceva mai încolo. Că doar nu era să parcurgem pe jos cei 200 metri care ne despărțeau de cameră. Stai puțin, a zis "valet"? Chiar așa. Confirmarea m-a făcut să izbucnesc într-un râs cu sughițuri, transformat în lăcrimat cu acte în regulă de îndată ce mi-am văzut toate bănuielile adeverite: water villas.

Și dacă de valet ne-am lipsit cu ușurință, nu la fel de simplu a fost să ne desprindem de camerele primitoare și mai ales de terasa cu priveliște sublimă și acces direct la apele liniștite ale oceanului, în care pești o mie își trimiteau înspre noi licăririle solzilor argintii, ispitindu-ne să îi urmăm. Am făcut-o totuși până la urmă, doar pentru a primi în fine botezul undelor turcoaz și a da un tur de recunoaștere insulei înainte de asfințit, știind de pe acum că noaptea avea să ne prindă chiar acolo, pe o insuliță pierdută în mijlocul Oceanului Indian, întinși unul lângă altul pe salteluțele moi ale șezlongurilor ce ne așteptau răbdătoare pe terasă, două perechi de ochi ridicându-se încrezătoare către cer, două surâsuri radioase ce anulau întunericul în același timp în care o fericită întâmplare astronomică anula distanța de peste 700 de milioane de kilometri dintre Venus și Jupiter.

Citește prima parte aici.

(Va urma)