Portugalia de la A la Z: Almourol

2 euro, un GPS și o zi însorită. De atâta ai nevoie pentru a-ți desfăta privirea cu imaginea fermecătoare a unui castel medieval situat pe o insulă stâncoasă din mijlocul râului Tejo, în chiar inima Portugaliei. Cu o origine  încă învăluită în mister și ziduri crenelate despre ale căror precursoare se spune că ar fi fost cucerite pe vremuri de romani și remodelate de vizigoți și mauri, castelul este unul dintre reperele istorice de bază ale Portugaliei, mărturie a Reconquistei portugheze dar și a influenței cavalerilor templieri pe aste meleaguri, făcând parte, alături de castelele Tomar, Zezere și Cardiga, din linia de fortificații cu scop defensiv ce se întindea de-a lungul râului Tejo. Se mai știe că în anul 1129, când trupele portughezilor au ajuns aici, castelul exista deja sub denumirea de Almorolan, ulterior fiind pus sub protecția Cavalerilor Templieri conduși pe atunci de Gualdim Pais, fondatorul mult mai celebrului castel Tomar. Tot ei au fost și cei care au inițiat, în 1171, lucrările de reconstrucție, castelul rămânând în mâinile lor până la pieirea Ordinului Templierilor. Abandonat și sortit paraginii, norocul i-a surâs din nou castelului Almourol abia în secolul XIX, când portughezii și-au dat seama că n-ar strica să-l renoveze, ba și să îl declare chiar monument național.

Te și văd coborând din mașină, inspirând aerul cu parfum de flori dintre cele care au năpădit cu sutele malurile înalte ale râului, luându-ți timp să descoperi, mai întâi cu coada ochiului, apoi pe de-a-ntregul, apele profund albastre, străpunse pe alocuri de săgețile soarelui, insula împresurată de ape, pădurea de cactuși prin care, vrei, nu vrei, va trebui să îți croiești drum până la intrare, drumul prăfuit și strâmb care șerpuiește până la poalele zidurilor și, într-un final, castelul, mai înalt și solid decât îți pare la astă primă privire. Îmi râd în pumni, pentru că știu prea bine cât de mare îți va fi uluirea când vei zări bătrânul barcagiu cu brațe puternice și chip ars de soare care îți va confirma, dacă mai e nevoie, că nu există altă cale de a ajunge la castel. Lui îi sunt destinați cei 2 euro, pe care știu că îi ții pregătiți încă de când ai zărit prima imagine și ai citit primele rânduri. Caută să afli ora de întoarcere, apa e adâncă iar în vaduri mișună crocodilii și cine știe ce oaspeți nepoftiți din alte timpuri ar putea aduce cu sine lăsarea nopții? 

Glumesc, firește, însă bagă bine de seamă că zidurile abia așteaptă să slobozească povești cu care să te țintuiască locului, iar luntrașul nu e doar paznic peste râu, ci și peste timp. Și timpul parcă trece și mai repede între zidurile mâncate de vreme ale unui fost castel din mijlocul unei ape care curge fără încetare sub soarele nepăsător și privirea încercată a unui bătrân luntraș.