Înapoi în viitor

Acum câteva luni, la ușa micuțului nostru apartament închiriat din Lisabona a bătut, din nou, Aventura. Am recunoscut-o numaidecât și ne-am grăbit să îi deschidem, nerăbdători să aflăm ce i-o mai fi trecut iar prin căpșorul rotund cu zulufi roșcovani. A zâmbit îndelung, zâmbet așezat și blajin de om bătrân care a văzut multe, ne-a făcut cu ochiul și a întrebat doar atât: - Mai stați? Știa prea bine năzdrăvana că suntem mușterii vechi, pesemne ghicise deja că nu aveam să-i putem rezista nici de astă dată.

Cu inima pe cât de grea pe atât de plină de amintiri frumoase, am spus adio străduțelor abrupte și pietruite care abia ne învățaseră urmele pașilor, ne-am luat rămas bun de la ocean și cerul atât de albastru și am trimis o sărutare fugară proaspăt înfloriților jacaranda, care ne-au răspuns slobozind o ploaie de mici minuni mov la picioarele noastre. Și duși am fost, mai repede ca florile de portocal când vine rândul fructelor, nu înainte însă de a ne îndesa a treia oară viețile în aceleași câteva valize vechi.

Sunt trei săptămâni de când, sub privirea arzătoare a jupânului Soare și suflarea încins-tremurătoare a amicului Vânt ne-a întâmpinat călduros vechiul nostru prieten, Deșertul. De trei săptămâni, liniștea zilelor toropite de caniculă nu e întreruptă decât de chemarea tânguitoare a muezinului și bâzâitul monoton al gângâniilor gigantice ce-și poartă în cele patru zări călătorii, dincolo de care, dacă ciulești bine urechile, mai mult ghicești decât auzi frământările zadarnice ale grăunțelor de nisip. Lumina prăfoasă ascunde tot atât cât revelează, luna se sprijină chiar pe acoperișul de vizavi iar din balcon văd cea mai înaltă clădire din lume. Nu-i vis și nici închipuire, am ajuns înapoi, înapoi acasă, înapoi în viitor...