Top-fulger - 11 atracții de nota 10 în Madeira

Despre Madeira afli cu ușurință că se numără printre primele teritorii descoperite de portughezi, mai exact de discipolii lui Henric Navigatorul la început de secol XV, că se bucură de un peisaj de-a dreptul spectaculos și o climă relativ constantă, care-ți permite să o vizitezi în principiu în orice sezon (cu rezervele de rigoare, deloc de neglijat, despre care n-ai decât să citești printre rânduri în continuare), că are toate motivele să se mândrească cu un festival al florilor care este o încântare pentru ochi și nări, cu un vin și niscaiva mâncăruri tradiționale de pomină (diferite de cele pe care le întâlnești și în alte locuri din Portugalia, nota bene), precum și cu cel mai mare foc de artificii din lume, consfințit ca atare de Cartea Recordurilor.

Ce nu-ți spune oricine este că, în ciuda zvonurilor, iarna nu este nici pe departe cel mai bun moment pentru a o vizita, că insularii nu sunt chiar cei mai prietenoși dintre portughezi, că ai face bine să le dai încolo de agenții și să vizitezi Madeira pe cont propriu, că levadas sunt mai mult decât orice o găselniță turistică căreia nu e musai să-i dai curs, mai ales dacă le-ai mai întâlnit și prin alte colțuri de lume (de pildă Oman) și desigur că, pentru ca experiența-ți de pe insulă să fie cât mai autentică în ciuda acceselor de comercial de care n-a rămas ferită nici Madeira, recomandabil ar fi să stai nu la un hotel de 4 ori 5 stele, ci la o micuță (sau nu) quintă tradițională pe care, dacă ai și un strop de noroc și unul de inspirație, sunt șanse să nu o uiți câte zile vei avea.

Dar poate vrei să știi exact ce mi-a plăcut mie mai mult și mai mult în Madeira? Stai să vezi.

11. Simulatorul parcului tematic din Santana

S-ar zice că portughezilor le cam plac simulatoarele, de vreme ce numai eu am încercat vreo trei de când locuiesc aici. Destinate în special celor mai tineri dintre vizitatori dat fiind rolul vădit educativ, sigur că nu se ridică la standardele simulatoarelor adevărate, cum ar fi de pildă cele de zbor, au însă avantajul de a îmbrăca într-o formă ușor memorabilă, secondată de o doză deloc neglijabilă de distracție, informații care altminteri s-ar pierde în noianul celor multe cu care te confrunți zi de zi. Din fericire, în cursul călătoriei prin trecutul și prezentul insulelor Madeira am reușit să și înțeleg informațiile cu pricina mulțumită subtitrării în limba engleză, spre deosebire de o călătorie mai veche în interiorul corpului uman unde, neputându-mă baza pe cunoștințele-mi (pe atunci) incipiente de portugheză, mai mult am ghicit ce ni se povestea. Bine-ar fi să te informezi încă de la intrarea în parc asupra programului simulatorului, mai ales dacă nu dispui de prea mult timp. Altfel, aproape toate atracțiile din interiorul parcului tematic - inclusiv simulatorul - sunt incluse în prețul biletului (10 EUR pentru adulți, 8 EUR pentru copii).

10. Carros de cesto

Aș fi sărit poate peste una dintre cele mai scumpe distracții de pe insulă dacă n-aș fi știut că, înainte de a se instala în conștiința insularilor drept mijlocul ideal de a goli buzunarele turiștilor, ineditele sănii din împletitură de răchită constituiau pentru localnici modalitatea preferată de a se deplasa rapid între Monte și Funchal. Și asta încă de pe la 1850, când erau de altfel și singurul mijloc de transport public de pe insulă. Săniile pe tălpici de lemn sunt conduse pe străduțe înguste, abrupte și lustruite de atâta trafic intens, de o pereche de carreiros îmbrăcați în veșminte tradiționale albe și purtând pălării de paie pitorești precum și nelipsitele cizme de cauciuc, esențiale pentru dirijare și frânare. Căci da, priceperea celor doi carreiros și cizmele de cauciuc sunt singurele care te țin la distanță de mașinile și taxiurile cât se poate de contemporane cu care îți împarți preț de vreo 10 minute traseul nu mai lung de 2 kilometri. În același ritm galopant în care distracția îți golește buzunarele, asta dacă nu cumva ți se pare că 20 EUR de persoană sunt o nimica toată. Și asta încă nu e tot. La finele celor 2 km afli că de acolo până în Funchal n-ai decât să te descurci cum poftești. Și ce să vezi, tocmai când îți muncești mintea cum să faci și pe unde să o iei, vreo 5 taximetriști se materializează ca prin farmec din neant, oferindu-ți soluția salvatoare (?) pentru alți 20 EUR, cu pretextul că până jos sunt, totuși, măcar vreo 6-7 kilometri. Nu cumva să le pici în plasă, cei 6-7 kilometri sunt în fapt doar 2, și încă la vale, iar pe jos zău că nu ne-a luat mai mult de 12 minute să-i parcurgem, printre case colorate, ziduri de verdeață și tufe fotogenice de Bougainvillea! De încercat, nu degeaba Hemingway clasifica experiența carros de cesto drept una dintre cele mai grozave de care a avut parte vreodată. Mă rog, probabil că încă nu ajunsese în Africa ori la Pamplona pe atunci...

9. Vinul de Madeira, cot la cot cu poncha

Cu o tradiție îndelungată și un procedeu de fabricație unic datorat în mare parte întâmplării (producătorii vinului, inițial similar celui de Porto, cu un strop de tărie adăugată, au constatat în urma unui transport întors pe insulă după o lungă călătorie pe mare că mișcarea și căldura avuseseră un efect transformator asupra vinului, astfel încât ulterior s-a preferat accelerarea procesului de îmbătrânire al vinului prin încălzirea la temperaturi de până la 60°C, procedeu cunoscut astăzi drept estufagem) nici nu e de mirare că vinul de Madeira e pe buzele tuturor. Și nu doar pe buze, mă tem, ci și în gâtlejurile mai mult sau mai puțin exersate ale bieților turiști care, au, n-au treabă, trebuie să încerce măcar cele patru tipuri principale de vin, numite după tipurile de struguri care le conferă savoarea: Sercial, Malvasia, Boal și Verdelho. Asta dacă nu cumva le-au venit de hac înainte cele 3-4 tipuri de poncha mai mult sau mai puțin tradiționale pe care iarăși ai face bine să nu le ignori, dacă tot ai bătut drumul până aici. În locul în care am înnoptat noi, recunoscut pentru calitatea vinului de Madeira, o sticlă costa și 60 sau chiar 120 euro.

8. Grădina tropicală

O idee care nu dă greș niciodată când nu ești sigur ce să alegi dintre două atracții similare este să întrebi un localnic. Sau mai mulți, în cazul nostru, care toți s-au jurat pe ce aveau mai sfânt că Grădina tropicală e mai ceva decât Grădina botanică, așa încât ne-am conformat și am purces la a o explora. Și bine am făcut, pentru că are cam tot ce-i trebuie și mai mult decât atât: panouri explicative ale celor mai importante momente din istoria portughezilor, grădini de orhidee (unde puteți vedea inclusiv orhideea de Madeira), lacuri, pavilioane și azulejos, statui asiatice și soldați de teracotă, poduri, cascade și palate, păduri de dafin și garduri înmiresmate de iasomie, rațe și pești Koy, ba chiar și o expoziție de sculptură africană contemporană poposită aici tocmai din Zimbabwe.

7. Fructele

Pe care dacă nu ai noroc să le ai chiar sub nas (ori deasupra lui, după caz) cum am avut noi, te sfătuiesc să le cauți în Mercado dos Lavradores din Funchal. De la faimoasele banane de Madeira - pe care eu una le vânez, pentru gustul excepțional, încă de când le-am descoperit în Lisabona acum mai bine de un an de zile - până la fructe originare de te miri unde, însă crescute aici, precum exoticele (și de mine nemaiîntâlnitele) maracuja-banana, maracuja-tomate, maracuja-limao, maracuja-laranja și monstera (denumită de localnici și banana-ananas, prescurtată de noi în glumă bananas). Majoritatea sunt foarte scumpe, însă măcar vei fi invitat să guști o selecție măricică înainte de a cumpăra.

6. Telefericele din Madeira

Dat fiind relieful abrupt și natura vulcanică a insulei, probabil că nu te va mira numărul impresionant de teleferice și lifturi, majoritatea construite pentru a facilita accesul fermierilor la plantațiile acestora de la poalele muntelui și pentru a-i ajuta să-și transporte recoltele pe povârnișurile stâncoase ale insulei. Cele mai faimoase sunt telefericul dintre Funchal și Monte - care înlocuiește vechiul trenuleț cu aburi - și telefericul dintre Monte și Grădina Botanică, însă priveliști amețitoare oferă și telecabinele din Santana, Porto Moniz și Garajau.

5. Platforma transparentă de la Cabo Girao (skywalk)

Cabo Girao ba e, ba nu e a doua cea mai înaltă stâncă înfiptă în mare (sea cliff) din lume, în funcție de sursa pe care o consulți. Oricare ar fi adevărul, 589 m deasupra nivelului mării nu-s tocmai de ignorat, mai ales dacă te încumeți să le arunci o privire prin platforma de observație cu podea din sticlă pe care se perindă zilnic, din octombrie 2012, peste o mie de turiști. Dacă prinzi o zi cu vizibilitate maximă, peisajul ți se va părea atât de spectaculos încât un pic, acolo, tot îți vor tremura genunchii la gândul că nimic în afară de podeaua cu pricina și o coloană de aer străvezie nu umple ditamai hăul de sub picioarele tale.

4. Liftul panoramic

Facem ce facem și rămânem la capitolul Cabo Girao și ditamai hăul. Nu de alta, dar puțin mai încolo, nu departe de Ribeira Brava, o altă provocare așteaptă, cuibărită bine între două protuberanțe stâncoase, să îți dea fiori serioși pe șira spinării. Până acolo însă, primul lucru de care dai cu ochii odată parcurs traseul descris de indicatoare e platforma de observație cocoțată în vârf de stâncă, iar al doilea - conserva veche cu vopsea albă scorojită, spânzurată rudimentar între cer și pământ, pe numele ei convențional "lift". Măi să fie, eu în chestia aia nu mă urc, îți propui în gând, regretând amarnic că n-ai la îndemână un strop de curaj lichid dintr-acela pe care insularii îl numesc atât de prozaic poncha. Nicio grijă, îți strigă de colo Nelio, paznicul liftului, aista-i doar liftul pentru bagaje și mărfuri. Pentru matale avem un altul. Și îți arată un rând de scări numai bune să-ți mai potolească oleacă adrenalina, că doar știe oricine că fiecare treaptă coborâtă te aduce mai aproape de... ce-o fi acolo jos. De bună seamă că asta-i strategia pe care o aplică fiecărui turist în parte, căci, fugind de un lift, nu faci decât să amâni un pic momentul în care nimerești într-un altul. Mai modern, mai pentru tine, oaspete al nostru, mai... prietenos. Prietenos, zici? Hait, până aici mi-a fost, îți spui în timp ce ușile se închid în zgomot de cabluri și cușca - modernă, fie! dar totuși o biată cușcă atârnată de stâncă - pornește agale să parcurgă cei 350 m la capătul cărora te așteaptă o insulă de liniște și plaja scăldată de apele înspumate ale Atlanticului. Printr-o minune scapi, însă, și de data asta, ba chiar și de următoarele câteva dăți... :-)

3. Pico Ruivo

În afara cazului în care ai avut nefericita inspirație de a ajunge în Madeira în sezonul toamnă-iarnă, ascensiunea pe cel mai înalt vârf al insulelor, Pico Ruivo, este de departe cea mai bună îndeletnicire căreia să i te dedai pe aste meleaguri binecuvântate. Drumul este pe cât de accesibil, pe atât de amăgitor. Aici suie, dincolo se năpustește fără de veste la vale, acum curge drept printre mănunchiuri de panseluțe galbene (denumite, paradoxal, viola paradoxa), ceva mai târziu descrie, perfid, linii sinuoase care te poartă la nesfârșit de la un povârniș la altul, tocmai când aveai impresia că zărești în fine vârful, din loc în loc se furișează îndărătul unui văl de ceață deasă dincolo de care arătări nedeslușite își arată colții și spinările de rocă întunecată. Pe ultima porțiune pare a se îmblânzi, înfiorat poate de trunchiurile rășchirate care îl străjuiesc ca niște santinele emaciate, apoi se avântă pieptiș printre bolovani și tufe pipernicite, sus, tot mai sus, pentru a sfârși în înlănțuirea rudimentară a platformei de observație de pe vârf. Ajuns acolo, constați cu bucurie că ai întrecut cu jumătate așteptările indicatoarelor de pe traseu, până pe vârf nu ți-au trebuit mai mult de trei sferturi de ceas, cam tot atât cât va dura mai apoi coborârea.

2. Piscinele naturale de la Porto Moniz

Un fort istoric transformat în Acvariu, un heliport învecinat cu marea și o promenadă ticsită de cafenele, restaurante și magazine de suveniruri sunt ele însele motive suficiente pentru a te abate până în nord-vestul insulei spre a vizita un orășel plin de farmec pe numele lui Porto Moniz. Stai să vezi însă că asta nu e tot! Porto Moniz este cunoscut și recunoscut pentru piscinele naturale create de lavă pe care fluxul le alimentează regulat cu apă sărată de mare iar insularii le-au amenajat adăugând necesarele scări, umbreluțe de plajă și șezlonguri. Achitarea taxei modice îți conferă, după caz și anotimp, privilegiul de a te cufunda în apele răcoroase străjuite de bizare formațiuni de lavă negricioasă ori doar de a privi spectaculoasele erupții de stropi și scânteierile iridescente prilejuite de înaintarea impetuoasă a valurilor chitite să ia cu asalt bariera de proveniență vulcanică.

1. Aterizarea

Despre aterizarea pe temutul aeroport din Funchal sunt multe de spus, și mai multe de trecut sub tăcere. Curenții de forfecare prezenți în zonă fac din apropiere o manevră riscantă, rezervată exclusiv comandantului, și nu rareori se întâmplă să devină necesară, din motive de siguranță, ratarea apropierii (go around). Dat fiind situarea insulelor în mijlocul Oceanului Atlantic și posibilitățile limitate de alimentare ori aterizare pe alte aeroporturi învecinate, unele companii aleg să nu încerce mai mult de două aterizări, iar dacă nici a doua dintre acestea nu este încununată de succes, nu m-ar mira să te trezești că ai plecat din Madeira încă dinainte de a fi ajuns. Dacă mai ai și noroc de vreme proastă și vizibilitate scăzută (condiții firești toamna și iarna, în ciuda zvonurilor pe care le tot lansează gurile neavizate), s-ar putea ca echipajul să hotărască să facă cale întoarsă chiar după prima încercare. Vestea bună - experimentată pe propria-mi piele - este că un go around oferă oportunități fotografice de excepție de la înălțime, mai ales în Madeira, unde în mod normal este dificil spre imposibil să faci fotografii mulțumitoare oricare ar fi partea avionului pe care te găsești așezat...