Cărți de călătorie care te fac mai deștept

Pamplona, Spania

Într-o vreme în care numai cine nu vrea nu publică o carte, simt tot mai acut nevoia de cărți adevărate care să mă stimuleze și să mă îmbogățească intelectual. Cea mai la îndemână soluție este, desigur, să recurg la clasici. Slavă Domnului că nu puțini dintre marii scriitori ai planetei au scris într-un fel sau altul și despre călătorii iar unii dintre ei erau chiar aventurieri notorii, așa încât am mereu de unde alege: Hemingway, Exupery, Robert Louis Stevenson, Kipling, Mark Twain, Jerome K. Jerome, Jack London, Melville, Dickens - și nu doar ei - au fost călători avizi ale căror experiențe de călătorie se regăsesc, sub forma ficțiunii împletite cu realitatea, într-o sumedenie de romane, cărți și jurnale de călătorie, reportaje și eseuri, iar Jules Verne, Steinbeck și D.H. Lawrence n-au fost nici ei străini de astfel de preocupări în anumite perioade ale vieții, preocupări pe care din fericire au avut grijă să le fixeze la rândul lor în scris. Nemaipunându-i la socoteală pe cei mai mari exploratori ai tuturor timpurilor – de la Marco Polo și Ibn Battuta până la Darwin, Nansen și Shackleton și, ceva mai încoace, Charles Lindbergh, Wilfried Thesiger și Thor Heyerdahl – ale căror aventuri așternute pe hârtie constituie substanța primară din care s-au înfiripat aspirațiile de călătorie ale tuturor generațiilor următoare.

Din când în când cedez ispitei și dau crezare unei recenzii, recomandări sau propriei intuiții. Cu puține și regretabile excepții, cărțile pe care mi le aleg cu grijă de prin aeroporturi ori micuțe librării care mi se furișează pe urme pe oriunde trec până ce, într-un moment prielnic, își iau tomurile în dinți și mi se proptesc în două vitrine în cale, sunt purtătoare ale unor informații și aprecieri atât de prețioase încât simt nevoia să mi le notez. Capitol la care se încadrează de altfel mai mult de jumătate din lista următoare. Cealaltă jumătate, departe de a se apropia la fel de mult de idealul meu de scriitură de călătorie – o combinație de talent literar, umor fin, autoironie bine dozată, bună cunoaștere a subiectului, simț estetic și bun simț, melanj la care autorul ar face bine să-și adauge amprenta personală - are totuși marele merit de a întruni măcar cele trei criterii legate de cunoașterea subiectului, simțul estetic și bunul simț.

A, și încă ceva înainte să pornim la drum. Dacă te aștepți să dai aici peste Elizabeth Gilbert, Corinne Hoffmann și Bogdan Teodorescu, mă tem că astă listă nu este pentru tine. Succesul și calitatea sunt, în cazul sus-numiților, precum doi ochi ceacâri. Seamănă, dar nu răsar, par a lucra împreună la o privire suficient de superficială și atrag în mod nemeritat împreună atenția tuturor când în fapt singura lor legătură e aceea că o minte pusă pe glume proaste i-a aruncat întâmplător pe același chip, pentru a testa reacțiile privitorilor ori pur și simplu pentru a-i lua în râs pe posesori.

1. Hans Olav Thyvold – „Roald Amundsen. Conqueror of the South Pole”

O carte-documentar din seria “Norwegian Heritage” despre personalități marcante din domeniul literaturii, artelor, științei, sportului și societății dar și despre minunile naturale ale Norvegiei, perioade istorice și subiecte legate de cultură. În afară de volumul dedicat lui Amundsen, Hans Olav Thyvold a mai scris și despre Fridtjof Nansen și Thor Heyerdahl, și dacă a scris măcar la fel de bine eu sunt prima care o să-i cumpere și aste două cărți cu proxima ocazie când ajung iar în Tromso sau în Norvegia. Chiar, tu știai că pentru a se pregăti pentru lungile expediții la capătul cărora avea să fie primul om care a pus piciorul la Polul Sud și primul care a navigat prin Pasajul de nord-vest, Amundsen a dormit ierni întregi cu ferestrele deschise?

2. Peter Allison – „Don’t run whatever you do. My adventures as a safari guide”

„Don’t run whatever you do. Food runs” este prima lecție pe care ar face bine să o rețină orice călător în Africa. O spune Peter Allison, un australian născut în Sydney, plecat vreo câțiva ani în Japonia cu o bursă, de unde a și luat de altfel microbul călătoriilor, și pornit apoi la vârsta de 19 ani în Africa în căutarea aventurii unde – ce să vezi – a și rămas până în zilele noastre de mult ce i-a plăcut. Anii în care a lucrat ca ghid de safari în Botswana și Africa de Sud s-au transformat ceva mai târziu în două cărți de călătorie, celelalte două (dintre care una încă în lucru) relatează peripețiile prin care a trecut Peter explorând, în stilul lui inconfundabil, America de Sud. Dacă te-ai întrebat vreodată cum ar trebui să reacționezi în fața unei leoaice al cărei unic țel este acela de a-și apăra cu orice preț odraslele, cât adevăr este în proverbiala teamă a elefanților de șoareci și care este cel mai rapid, dar și cel mai neajutorat animal din lume, pune mâna pe carte. Garantez că vei primi răspuns chiar și la întrebările pe care nu ți le-ai pus.

Girafe în Lake Manyara, parcul național de safari preferat al lui Hemingway

3. Sarah Moss – „Names for the sea. Strangers in Iceland”

La o vârstă la care alții se mulțumesc a se lăsa legănați de iluzia unei vieți împlinite – în înțelesul precar dat expresiei de societatea zilelor noastre – Sarah Moss își ia soțul și cei doi băieți și părăsește Anglia pentru a se muta în Islanda unde i s-a oferit un post de profesor la Universitatea din Reykjavik. Cartea este povestea anului petrecut ca străini în Islanda, un an marcat de kreppa, dificultăți financiare și de adaptare la clima neprietenoasă a insulei și, nu în ultimul rând, erupția vulcanului cu nume mai ușor de pronunțat decât aveai impresia – Eyjafjallajökull – pe care Sarah are curajul de a o urmări în direct, dar și un an de experiențe noi care sporesc pe zi ce trece în ochii ei frumusețea ireală a unuia dintre cele mai misterioase locuri de pe planetă: peisajele fabuloase, piscinele termale în aer liber, confruntările indirecte cu elfi și oameni ascunși și, mai ales, aurora boreală. N-o fi Sarah Moss chiar cea mai talentată scriitoare, însă compensează prin cantitatea de informații utile oricărui rezident și indispensabile oricărui îndrăgostit de Islanda. Și chiar dacă nu empatizezi întru totul cu ea, n-ai să regreți nicio clipă că ai pornit-o pe urmele ei într-un cadru natural prin care nu mulți muritori au ocazia de a se perinda într-o viață de om, fie și numai pentru un singur an.

Plajă cu nisip vulcanic din Islanda

4. Joseph Lemasolai Lekuton – „Facing the lion – Growing up Maasai on the African Savannah”

Un kenyan plecat pe la 20 ani să studieze în America, licențiat la Harvard și care profesează în prezent la unele dintre cele mai prestigioase universități americane? S-or mai fi văzut cazuri. O carte scrisă de un maasai adevărat? Mai rar. Când însă maasaiul este chiar profesorul de care vorbeam mai sus, și încă unul care își pune toată energia în sprijinul construirii de școli, dotării acestora cu materiale educaționale și strângerii de fonduri care să permită cât mai multor copii să meargă la școală, mai că-ți vine să dai foc cărților unei elvețience cu creierașul cât un bob de cafea și să cumperi măcar vreo douăzeci de exemplare din cartea maasaiului cu origini modeste și realizări colosale. Și află de la mine că rar îți vei fi investit banii cu mai mult cap. Departe de a fi vreo capodoperă literară, cartea descrie o lume prea puțin accesibilă chiar și celor ce au avut norocul de a vedea maasaii la ei acasă, nenumăratele provocări ale unei existențe aflate la cheremul naturii și al norocului dar și frumusețea unui trai simplu în sânul naturii la care Joseph Lekuton cel de astăzi simte nevoia să se întoarcă din timp în timp.

Maasai în Ngorongoro, Tanzania

5. Jose Saramago – „Călătorie prin Portugalia”

A te apuca să-l lauzi pe Saramago este un demers sortit din start eșecului. Nu-ți ajung vorbele,  memoria, oricât ar fi de bună, te trădează, nu îl încap cuvintele. Omul a fost fără îndoială una dintre cele mai strălucite minți scriitoricești ale tuturor timpurilor și nimic și nimeni nu-l recomandă mai bine decât frazele-i fără de cusur și întorsăturile de idei cu final exploziv în mrejele cărora te arunci singur și cu bună știință încă de la primele pagini. Pentru o minte insuficient exersată, „Călătorie prin Portugalia” nu este o lectură ușoară, dat fiind că abundă în descrieri amănunțite: descrieri de lăcașuri de cult, descrieri de monumente istorice, descrieri de muzee, peisaje și întâlniri. Nu o apuca pe poteca facilă a evitării lor. Citește-le, însușește-ți-le, savurează-le pe îndelete pentru plăcerea de moment, singura reală, aceeași pe care o încerci la fața locului în propriile tale călătorii. Căci despre asta este vorba până la urmă: despre plăcere. Plăcerea de a descoperi și redescoperi. Plăcerea de a simți pe limbă și în nări aromele pământului, plăcerea de a te îmbăia în culorile lumii și de a te înveli cu cerul spuzit de stele. Cu pretextul unei călătorii prin Portugalia, Saramago te învață de fapt nu unde, ci cum să călătorești. Pentru că este și asta o artă și, ca orice artă, se poate deprinde, cu suficientă deschidere și bunăvoință din partea-ți.

Bărci tradiționale - Aveiro, Portugalia

6. Jean Leroy Guyo – „Vraja marelui nord”

Când tânărul erou al cărții, francez de fel, se hotărăște să își părăsească locul de baștină pentru a se instala în Groenlanda, habar nu are că se lansează în aventura vieții lui. Mediul ostil în care învață treptat să conviețuiască alături de prea puțin comunicativii localnici nu este pentru oricine, însă tânărul nostru are stofă de explorator. Pentru a se integra în comunitatea mică și aproape ermetică a inuiților, tânărul francez are a depăși zi de zi bariere lingvistice, culturale și sociale în fața cărora minți mai înțelepte și mai experimentate s-ar fi recunoscut înfrânte, poate, cât ai zice „pește”. Nu și el. Pericolele și capcanele traiului în Groenlanda - întunericul atotstăpânitor, iernile aprige care îndeamnă la deznădejde și abandon, lucrul monoton în ture nesfârșite la fabrica de crevete alături de iubita de care se dezdrăgostește la fel de repede precum se amorezase, nevoia de a-și procura hrană, impasul financiar în care se afundă pe zi ce trece și dorința de a face rost de o barcă care să îl ajute să-l depășească – sunt tot atâtea provocări și impulsuri cărora le face față cu brio. Și astfel greenhorn-ul nostru învață groenlandeza, deprinde, de la inuiți, arta pescuitului și a vânătorii și se inițiază în tainele navigației, câștigându-și gradual respectul și admirația localnicilor. Respect și admirație care ating cote maxime atunci când, cu proaspăt achiziționata navă Nanok, pleacă într-o aventură pe mare la care nu se încumetă nici măcar inuiții...

Serendipity în Groenlanda: o ambarcațiune numită Nanoq :D

7. Ernest Hemingway – „Dealurile verzi ale Africii”

Cine citește cartea asta doar ca pe un jurnal de safari, urmare a călătoriei întreprinse de Hemingway în 1933-34 în regiunea Tanganikăi alături de una dintre nenumăratele lui partenere de viață, își merită dezamăgirea în aceeași măsură în care Hemingway merită cititori mai de soi. Cele mai simple și clar exprimate idei sunt rezultatul celor mai complexe minți și procese de gândire, iar Hemingway este întruchiparea perfectă a acestui ideal scriitoricesc și nu numai. Cât despre cheie, slavă Domnului, este la îndemână, nici nu trebuie să te uiți mai departe de prolog: „Unlike many novels, none of the characters or incidents in this book is imaginary. Any one not finding sufficient love interest is at liberty, while reading it, to insert whatever love interest he or she may have at the time. The writer has attempted to write an absolutely true book to see whether the shape of a country and the pattern of a month's action can, if truly presented, compete with a work of the imagination”. Demersul declarat de la bun început este deci acela de a scrie o carte de non-ficțiune, o carte adevărată, iar provocarea este aceea de a o face să rivalizeze cu o operă de ficțiune. Cu atât mai mult cu cât, crede Hemingway, “toate cărțile bune au în comun un singur lucru – în fața lor, realitatea pălește.” Conversațiile despre nume de seamă ale literaturii americane și mondiale, inserate între două descrieri de peisaje și trei partide de vânătoare, nu sunt întâmplătoare: Hemingway își exprimă preferințele literare – Mark Twain, Henry James și Stephen Crane se numără printre favoriți, ba chiar “Huckleberry Finn” este carteA din care se trage, în opinia lui, toată literatura americană modernă, până la care nu a fost nimic și la al cărei nivel nu s-a mai ridicat nimic după – critică atitudinea față de scris, stilul literar sau opiniile despre vânătoare ale unora precum Henry James, E.A. Poe, N. Hawthorne, Rilke și Thomas Mann, știut fiind că pentru el vânătoarea și scrisul sunt aspirații artistice la fel de valabile – laudă efectele pozitive ale războiului asupra unora dintre scriitori, expune efectele nocive pe care le au politica, economia, foamea de bani, critica, băutura, femeile și ambiția asupra altora și în final creionează portretul către care ar trebui să tindă orice scriitor: inteligență asociată cu disciplina lui Flaubert și talentul lui R. Kipling, la care se adaugă o conștiință fermă și calitatea de a fi dezinteresat; în plus, raportându-se probabil la sine, adaugă că ar trebui să mai fie și suficient de norocos încât să supraviețuiască...

Statuia lui E. Hemingway din fața arenei de tauri din Pamplona, Spania

8. Mike Horn – „Conquering the Impossible. My 12,000 Mile Journey around the Arctic Circle”

Judecând în termenii lui Hemingway, cartea adevărată a lui Mike Horn este fără îndoială o carte bună pentru că, în fața ei, realitatea pălește. Și cum altfel să stea lucrurile când vorbim despre o călătorie solitară de mai bine de doi ani în jurul Cercului Polar, timp în care Mike a străbătut, în condiții adverse și fără a se sluji de niciun fel de mijloace motorizate, 20.000 de kilometri? 27 de luni în care s-a deplasat - având la îndemână un echipament pus la punct, ce-i drept, de o echipă de specialiști, însă nu infailibil, după cum avea a se dovedi în timpul călătoriei – pe jos, cu barca, caiacul și pe schiuri, folosindu-se de un zmeu special (snowkiting), 27 luni în care a avut de înfruntat de unul singur furtuni de gheață, temperaturi între -70°C și 15°C, întâlniri cu urșii grizzly și polari, un foc care i-a mistuit aproape tot echipamentul și mai că nu l-a ars de viu, ghețuri înșelătoare, vânt și curenți puternici, degerături și, nu o dată, propriile temeri și accese de deznădejde. „Luptând cu imposibilul”, cum a fost tradusă la noi cartea, este odiseea unui veritabil explorator al zilelor noastre, omul care a făcut de 8 ori ocolul pământului și singurul care a străbătut vreodată Siberia cu piciorul, dar și mărturia faptului că depășirea propriilor limite fizice și psihice nu va ajunge niciodată să reprezinte un clișeu.

9. Daphne Sheldrick – „Love, life and elephants. An African love story”

Nu vă lăsați înșelați de titlu sau, mai bine zis, de o parte a lui. Nici pomeneală despre o poveste de dragoste. Mai degrabă despre... trei, căci în inima celei pe care însăși Regina Marii Britanii a simțit nevoia să o distingă cu titlul de “Dame” încap lejer măcar atâtea, ba chiar ar mai fi loc de vreo câteva. La vârsta de aproape 80 ani, Daphne Sheldrick s-a pus pe depănat o poveste de viață greu de crezut chiar și pentru cei mai aventuroși și mai inimoși dintre semenii ei. Poveste în care, cu aceeași dăruire, răbdare și emoție cu care și-a dedicat mai bine de 50 de ani din viață salvării elefanților africani, împiedicării comerțului cu fildeș și conservării faunei kenyene, și-a țesut cu îndemânare bucăți de suflet, astfel încât mira-m-aș să existe mulți cititori care să nu se lase înduioșați de cele trei mari iubiri ale autoarei: soțul David, dispărut prematur, și cele două fiice, pe de o parte, animăluțele în mijlocul cărora trăiește și de care se simte indisolubil legată (printre care, la loc de cinste, elefanții) pe de alta, și mai ales, viața cu a ei dihotomie – bine/rău – pe care o analizează retrospectiv în astă autobiografie cu înțelepciunea caracteristică vârstei. Iar partea cea mai palpitantă abia acum urmează: povestea la care devii treptat părtaș nu se desfășoară numai între coperțile cărții. Fundația David Sheldrick - numită după soțul cu care Daphne și-a unit forțele întru conservarea speciilor sălbatice din parcurile naționale kenyene - funcționează și în zilele noastre, iar Daphne se ocupă în continuare, ajutată acum de fiicele ei mari, de bunul mers al orfelinatului de elefanți din Nairobi National Park. Și dacă una ca asta nu ți-a trecut prin cap înainte, măcar la finalul cărții trag nădejde că vei simți impulsul de a te alătura eforturilor lor, adoptând, contra unei sume modice, un elefănțel orfan.

Orfelinatul de elefanți din Nairobi, Kenya

10. Michael Palin – „Hemingway Adventure”

Fac ce fac și tot la Hemingway ajung. N-am încotro, nu vă ascund că Hemingway este unul dintre autorii mei preferați, idealul meu nu doar în materie de scriitură ci și în ceea ce privește maniera de a călători și foamea, niciodată ostoită, de viață și aventuri în cele mai variate unghere ale planetei, din Franța, Spania și Italia până în Kenya, Tanzania, Cuba și S.U.A. Și deși i-am adulmecat și eu urmele pașilor prin parcurile de safari africane, am luat loc la bar - sorbind una dintre multele licori care îi poartă numele – în localurile pariziene pe care obișnuia să le viziteze, și mai că am simțit în ceafă răsuflarea caldă a taurilor furibunzi pe străzile înguste ale Pamplonei, sunt încă departe de a egala performanța lui M. Palin, care, la 100 de ani de la nașterea lui Hemingway, purcede într-o călătorie complexă menită a descoperi personajul controversat din spatele legendei. Cartea de față vine să completeze documentarul televizat realizat la cererea B.B.C.-ului, fără a cădea însă în păcatul repetării acelorași informații și păstrând linia umoristică, autopersiflantă și a informațiilor extrem de bine dozate și documentate în care se înscriu toate reportajele și cărțile lui Palin, după mine unul dintre exponenții de seamă ai literaturii contemporane de călătorie și un etalon numai bun pentru a spulbera (în condițiile existenței unui minim de bun simț și autocritică, desigur) iluziile mulțimii înspăimântătoare de epigoni ai zilelor noastre care au impresia că talentul literar e la îndemâna oricui.

La Closerie des Lilas, cafeneaua în care Hemingway obișnuia să scrie în diminețile reci de iarnă (Paris)...

... și plăcuța cu numele lui pe locul în care obișnuia să stea (La Closerie des Lilas, Paris)