Baku - Unde pietrele glăsuiesc, obiecte neînsuflețite prind viață iar trecutul se ghicește într-o ceașcă de ceai

Cu adevărat norocos se poate numi cel care poposește, măcar și numai pentru câteva zile, în capitala azeră. Nu știe încă, dar spectacolul care prinde acum a i se desfășura în fața ochilor va fi încadrat, peste ani, în categoria celor mai interesante la care a asistat vreodată. Încet, șovăitor, se pune în mișcare, alăturându-se șuvoiului de oameni ieșiți pe străzi în număr mai mare ca de obicei, cu sentimentul, neliniștitor și mângâietor deopotrivă, că se află pe urmele unui fir aducător de nebănuită bucurie, că a purces fără de știință, mai mult intuitiv, în căutarea unei comori ascunse.

Și iată că astă primă impresie pare a i se adeveri cu fiecare pas. Uite aici cornișa, strâns alipită siluetei golfului, uite parcul cu trandafiri și promenada largă care se interpune între coamele roșiatice ale copacilor și apa îmblânzită cu balustrade argintii și-un ponton de lemn. Uite copiii turnați în bronz, încremeniți în vârtejul mișcării, uite faleza cu trepte pe care se opresc, rând pe rând, trecătorii, osteniți să tot bată pasul pe dalele de piatră rigide care nu-i învrednicesc nicicând cu mai mult de un ecou. Uite pescarul lustruit de vreme a cărui privire este pironită anacronic în zare pe contururile arcuite ale turnurilor încă neterminate, trei la număr, închipuind flăcări, și ele tot trei.

Ar sta el mai mult aici, călătorul, dar forfota din jur nu priește gândurilor și astfel se vede nevoit să o ia din loc, urmând chemarea ritmică a pulsului bătrân, dar încă viguros al cetății. Spre deosebire de promenada pe care tocmai a lăsat-o în urmă, orașul vechi arată părăsit, dar călătorul, deprins de acum cu misterele lumii, știe că nu va trece mult până să deslușească și astă taină. Într-o piațetă rotundă c-o fântână înconjurată de ghivece cu flori, o oaie își predă ultimele fărâme de suflet tânărului casap a cărui mamă sau poate soție o va preschimba ca prin magie dintr-un ghemotoc însângerat de blană și măruntaie în hrană de sărbătoare. Abia acum călătorul înțelege semnele cu care s-a tot întâlnit în calea-i. A picat în Baku tocmai de bayram.

Pornește agale mai departe, plimbându-și privirea pe fațadele galben-brune ale caselor joase și îngrijite, dezmierdând din ochi stofe mătăsoase aninate ca un șirag de perle colorate de zidurile bătrâne, prinzând cu coada ochiului chipul întrebător al unui negustor ivit în prag de prăvălie. Nu, nu se află aici ca să cumpere, răspunde tot pe mutește și se salvează grăbit în spatele ușii masive a unui fost caravanserai. Chipuri însuflețite își îndreaptă privirea către el și-l cântăresc preț de o clipă, apoi se întorc și își continuă nestingherite sporovăiala, aplecându-se din când în când asupra cupelor de vin aspru și bun. Nevolnicul rubiniu e slobod prin părțile astea și, din cale afară de recunoscător, își croiește pașnic drum către gâtlejurile însetate ale mesenilor.

Călătorul ia și el loc la o masă, dă pe gât un pahar cu vin și, socotind că negustorul o mai fi având el și alte treburi în afară de a pândi un oarecare nevinovat călător, se furișează înapoi pe străzile pavate cu piatră trainică, dintr-aceea în care se cioplesc secolele, pe sub balcoane deconcertante din lemn deschis la culoare și ocazionalii rodii și portocali.

Urcă într-un turn, vizitează un palat, minunându-se de bogăția de obiecte expuse, oprește timpul în loc preț de vreo trei muzee, zăbovește un minut să se întrebe cum oare poate o micuță moschee să țină pe umeri bolta întreagă, înveșmântată cum e azi în grele și succesive straturi de azur, după care face un nou popas, de data asta pentru a se delecta cu o viguroasă licoare azeră într-o ceainărie prea frumoasă pentru a adăposti un biet muritor, despre care nu-și amintește să fi fost acolo când trecuse pe lângă ea mai devreme.

Ceaiul e divin, cald numai cât trebuie și reușește să spele păcatul duzinii de prăjituri moi și gustoase pe care călătorul, după ce a șovăit doar cât să-i mulțumească gazdei pentru așa cadou neașteptat, le-a înfulecat cât ai clipi.

E timpul să se retragă, dar înainte mai dă o raită prin zona comercială a orașului unde piețe largi încadrate de clădiri moderne se desfășoară toate în jurul câte unei fântâni iar cu băncuțele răspândite din loc în loc crede el că nu-i tocmai lucru curat, de vreme ce au chipuri umane sortite parcă să-ți urmărească, fără să prinzi de veste, fiece mișcare. Grăbește pasul pentru a ajunge la timp înapoi la promenada cu statui și sosește la țanc, chiar înainte ca spectrele nopții să tragă obloanele peste oraș, în plin spectacol luminos ce încheie cu fast ziua de sărbătoare.

Ca orice spectacol care se respectă, uite că nici acesta nu-i fără de sfârșit, iar atunci când se săvârșește călătorul nostru se alătură grupurilor de oameni ce se îndreaptă încet înspre odihnă și casă. Și în timp ce pașii îl poartă cuminți către refugiul nocturn, pe chip îi înflorește un zâmbet tainic. Încă puțin și bătăile orologiului vor slobozi o umbră ca un duh străveziu dintr-o lampă iar o țesătură vrăjită se va avânta în văzduh, pierzându-se fără de urmă în depărtări.