Citește partea I aici. Surpriza și mai plăcută este că nicio plajă nu seamănă cu cealaltă, nuanțele oceanului par a fi nesfârșite iar plajele, dragele, nu ai a le împărți cu nimeni. Decât, poate, când te hotărăști în fine în favoarea uneia dintre multele excursii îmbietoare...
De bună seamă că Africa se poate lăuda cu cele mai frumoase plaje din lume. Nu-i vorbă, mi se lipise ea mie de inimă cu mult înainte de a face astă descoperire (cam de pe vremea celui de-al doilea safari), însă de când am dat ochii cu insulele Seychelles și Mauritius parcă am îndrăgit-o și mai abitir. Ei, și tocmai când mă lăsam legănată de iluzia unei oarecare statornicii în ceea ce privește pozițiile fruntașe ale topului meu cu insule mai mult sau mai puțin exotice, întărit de frecventele reîntoarceri ocazionate de ședințe de snorkeling, ski acvatic, plimbări cu catamaranul, înot cu delfinii și altele ca ele, nu știu cum s-a întâmplat că anul ăsta, de ziua mea, mi-am croit în fine drum (după o serie nu tocmai scurtă de amânări) spre Zanzibar. Ajunsă acolo, să vezi comedie...
Nu-i lucru ușor să îndeși într-o biată viață de om tot ce are mai frumos și spectaculos de arătat lumea asta, cu atât mai greu e dacă ți-ai făcut un obicei din a te întoarce în locurile - nu tocmai puține - care ți s-au lipit de suflet. Greu e și să reziști tendințelor actuale în materie de călătorii, dintre care aceea a înghesuirii unui număr considerabil de orașe ori, și mai grav, țări, într-un număr tot mai mic de zile se detașează vădit. Totuși, dacă îți impui să te sustragi astei metehne și să nu îngroși rândurile așa-zișilor călători pasionați mai mult de o prost înțeleasă autoetalare în locuri faimoase decât de (încă mai sper - preponderent) minunata lume în care trăim și prețioasele ei învățăminte, ai să constați curând că unele locuri merită cu vârf și îndesat completarea întârziată a palmaresului. Unul dintre aceste locuri este Japonia, și deși cea de-a doua călătorie recentă mi-a spulberat iluzia perfecțiunii întreținută cu migală de japonezi și nu numai, ceva în mine este atras în continuare iremediabil de Japonia, în același fel, poate, în care nu iubești mai puțin o persoană după ce începi a-i descoperi neajunsurile.
... nici nu știu ce-o să-mi lipsească mai tare. Poate omotenashi, acea politețe mai presus de descriere arătată în special vizitatorilor străini? Saluturile, acel Ohayu gozaimasu fără de care nici dimineața nu concepea să-și facă debutul, și bunul lui frate Konnichiwa, alături de mereu întârziatul Oyasuminasai? Să se poată compara oare vreodată ceva cu acel Arigato gozaimashtaaaaa aproape cântat, pe care abia-abia ce învățasem să-l imit atât de bine? Sau poate plecăciunea, acel act de politețe supremă executat mereu cu desăvârșită dedicație, niciodată cu jumătăți de măsură, a cărui tovărășie constantă m-a uluit până la a mă lăsa cu gura căscată atunci când l-am văzut executat de oameni cu tâmple albite de vreme în fața noastră, oaspeții lor de ocazie, de controlorii de bilete în tren, înainte de a părăsi vagonul, ba chiar și de polițiști în intersecție, în fața șoferilor pe care aveau însărcinarea de a-i dirija?
În ciuda istoriei îndelungate, a atracțiilor nu tocmai puține la număr incluse de ani buni în patrimoniul universal UNESCO, a detaliilor pitorești care te fac să rămâi locului, fermecat, la fiecare pas, reînviindu-ți în fața ochilor minții vremurile strălucitoare în care caravanele străbăteau aste locuri în drumul lor dinspre China spre Europa, a gastronomiei în care se fac simțite influențele persane, turcești și chiar ruso-sovietice și - mai ales - a ospitalității locuitorilor ce le compensează înzecit lacunele în ale limbii engleze, Azerbaidjanul - și respectiv capitala acestuia, Baku - nu figurează neapărat pe lista cu locuri de vizitat a majorității călătorilor lumii. Să fie oare de vină faptul că este una dintre țările scumpe spre foarte scumpe, că este asociată - pe nedrept! - în ochii mulțimii cu rigorile islamului, ori că viza se obține destul de greu și asta numai după ce ai depus un întreg calup de formulare și documente? Sau mai degrabă pentru că puținii care ajung acolo se întrec în a împânzi internetul cu considerațiuni de tipul aceleia că Baku este curat-murdar, sărac-bogat, artificial, chipurile, în esență, în fond și el tot un Dubai ca atâtea alte orașe ale lumii care nu le încap în mintea strâmtă decât în urma unei atari catalogări ori comparații?
Ei poftim, în Dubai sunt măcar vreo 50 de grade iar eu mă grăbesc spre aeroport încălțată-n UGGs-uri! Nu de alta, dar prognoza meteo din Brisbane - unde ar trebui să aterizez peste doar vreo 14 ore, după ce străbat iarăși jumătate de planetă, doar pentru a avea șansa de a koaliza în sfârșit! - zice că peste zi mai e cum mai e în perioada asta, dară seara scade serios temperatura-n termometre. Păi da, că doar e iarnă, la ce altceva să te aștepți?! Mă înfofolesc așadar corespunzător și p-aci ți-e drumul, zborul, saltul peste ocean, sau mă rog, cum vreți să-i spuneți. Și dă-i iar cu un strop de șampanie, vreo cinci filme, neapărat un Mojito și oareșce crănțănele de la Business lounge-ul din avion, să nu pară că l-am ignorat și de data asta, și hop, stai să vezi că am ajuns. Am ajuns? Păi și eu când mai dorm? Altă dată, ghinion. Acum pune mâna, adună-te singură cu fărașul și aruncă-te afară. Afară, dar nu oriunde, ci în Australia, și nu oricum, ci în plină iarnă. Iarnă? Ăăă, da.
Dacă merită să încep articolul de față cu ceva, apăi acest ceva este el însuși un regret, unul din care însă am tras oareșce învățăminte între timp, așa încât măcar nu se poate spune că a fost inutil. Regret așadar că am anunțat articolul acesta acum vreo trei ani, pe când încă se afla în draft, pentru că pe de o parte asta l-a condamnat la a nu fi finalizat decât acum (soartă pe care de altfel am constatat că o au mai toate proiectele făcute publice de autorii lor înainte de vreme), pe de alta s-au găsit imediat niște duduițe nu foarte înzestrate la minte care să își aproprieze ideea. Nu e însă nici pe departe o întâmplare singulară și din nefericire nici una căreia să-i fi cășunat exclusiv pe jurnalul meu virtual iar practica, bag seamă, e din ce în ce mai răspândită, în România parcă mai mult decât în alte părți. Să lăsam dară imitația în seama celor mult prea obișnuiți să gândească cu orice mai puțin propriul cap și să revenim la regretele noastre...
Dincolo de călătorii, noroc și aventuri memorabile sunt acele lucruri, experiențe și dorințe de care ah, te-ai apropiat atât de mult încât mai că le-ai fi putut atinge cu mâna. Din varii motive, fie ele legate de prețuri prohibitive, momente neprielnice, coordonare nefericită, întâmplări și coincidențe bizare sau pur și simplu soartă potrivnică, ți s-au refuzat la fața locului, iar unele nu doar o dată. Ar fi nedrept să le înscrii la capitolul neîmpliniri, în fond pentru fiecare dintre ele poți numi cel puțin zece care au ieșit conform planului și alte cinci care te-au surprins în cel mai plăcut mod. Și totuși nu te înduri să le alungi din minte ci le păstrezi undeva acolo, călduțe, doar-doar s-o ivi ocazia să le reactivezi într-o bună zi. V-ați prins, articolul acesta nu este de fapt despre regrete. Este tot despre dorințe, visuri, dor și pasul acela nu prea mare de până la ele.
Nu mai e un secret pentru nimeni că zbor mult, și asta de măcar vreo 10-11 ani de zile. La un moment dat chiar mă bătea gândul să țin socoteala tuturor orelor petrecute în avion de când m-am apucat serios de călătorit, mai mult de curiozitate decât din alte considerente. M-am lăsat păgubașă după ce mi-am dat seama că preocuparea cu pricina îmi consuma mult prea mult timp prețios și nu păream a înainta de fel în demersul meu. Atât de mult zbor încât mi se întâmplă frecvent să am reflexul de a-mi pune centura de siguranță la cinema sau restaurant, sunt mereu suspendată între două fusuri orare (ceea ce se traduce, printre altele, într-un program haotic de somn), iar geanta mea de voiaj se află întotdeauna pe picior de plecare (în holul de la intrare, adică, unde oricine ne calcă pragul are mari șanse de a se împiedica de ea). M-am confruntat și mă confrunt frecvent cu tot soiul de situații hazlii sau mai puțin hazlii în avion de care cel mai adesea, dacă nu cumva sunt din cale afară de obosită, recte susceptibilă de a-mi sări țandăra, sfârșesc prin a face haz de necaz. Drept pentru care azi, de Ziua Aviației, vă supun atenției un rezumat al situațiilor demne de legile lui Murphy cu care m-am întâlnit în decursul anilor și vă invit să mă completați, dacă e cazul, căci iar am bufnițit nopțile trecute și n-ar fi exclus să fi omis ceva.
Dacă mă întrebați care țară are cele mai șarmante micuțe străzi pe care ai putea să te pierzi în Europa, vă răspund fără să clipesc: Portugalia. Acum ceva vreme am scris un prim articol în care vă recomandam orășelele mele portugheze preferate, dacă nu le-ați vizitat nici până acum e numai vina voastră. Drept e că mai sunt și alte țări care se mândresc cu străzi pitorești mărginite, după caz, de terase ademenitoare, palmieri unduioși ori șiruri nesfârșite de ghivece cu flori, străzi asociate, nu de puține ori, cu unele dintre cele mai faimoase festivaluri din lume. Un astfel de loc extrem de bogat în ispite culturale și vizuale este, fără îndoială, Spania. Și pentru că, în contextul ultimelor evenimente nu tocmai plăcute, mi-aș dori ca tot mai mulți turiști români să lepede adânc înrădăcinata și nesuferita meteahnă a vacanțelor all-inclusive "la turci", astăzi m-am hotărât spontan să vă dau oleacă pe la nas cu 10 locuri (aflate nu departe de plaje mi-nu-na-te) ale căror străduțe cu lipici s-ar putea să fie fix leacul (sau alternativa) de care aveți nevoie.
Eheei, călătorule, dacă ai ajuns tu până aici nu se face să sari tocmai peste obiectivul numărul unu al fostei capitale neozeelandeze, acela care se fălește cu recordul de a fi cea mai înaltă structură construită de om în emisfera sudică. Lunganul cu pricina, folosit atât în scopuri turistice, cât și ca turn de telecomunicații, adăpostește, pe lângă platformele de observație de la etajele 51 și 60 - dintre care cea mai îndrăzneață te poftește să arunci un ochi asupra împrejurimilor de la nu mai puțin de 220 m înălțime - singurul restaurant rotativ din Noua Zeelandă. Și zice-se că într-o zi cu vizibilitate bună poți cuprinde cu privirea până la 80 de kilometri de peisaj în orice direcție ai scruta zările. Despre SkyJump și SkyWalk mai bine nici nu-ți spun, dacă chiar ți s-a urât cu binele nu văd de ce te-ai deranja tocmai până în Noua Zeelandă, numai eu știu vreo cinci duzini de alte opțiuni îmbietoare care ți-ar putea veni de hac ceva mai aproape de casă, nu-i păcat să te obosești să străbați jumătate de glob pentru asta?
De bună seamă că Ovidiu de la Bucketlist.ro a considerat că nu mă mai luase demult nimeni la întrebări atunci când mi-a transmis chestionarul de mai jos. De-o fi așa sau nu, nu știu, cert e că pentru Ovidiu am o slăbiciune virtuală încă de când mi-a creat - din proprie inițiativă și fără niciun fel de obligații din partea mea, doar așa, pentru că e el drăguț - logoul pe baza de rândunici pe care îl vedeți zilnic pe Facebook, așa încât mă supun cu dragă inimă și răspund - cu mică întârziere, ce-i drept - întrebărilor de mai jos.
1. Unde ai zburat prima dată cu avionul?
În Austria, la Semmering, în clasa a patra. Despre prima dată adevărată (care s-a lăsat nu doar cu o căLătorie de pomină, ci și cu o căSătorie așijderea) am povestit pe larg aici.
2. Numește 3 lucruri esențiale pentru tine în călătorii.
Pașaportul, biletul de avion și camera foto. Sunt de altfel primele trei lucruri pe care le pun în geantă înainte de orice călătorie, eventual urmate de carnetul de vaccinuri.
De-aș fi știut, de când tot vin și revin în capitala Portugaliei, că în buricul târgului, la doi pași de Rua Augusta si Elevador de Santa Justa, dincolo de ziduri istorice a căror înfățișare nu trădează nimic din toate câte așteaptă să-și reverse prinosul asupra norocoșilor locatari de ocazie, se află o nestemată de hotel cu servicii demne de cel mai șarmant și ospitalier oraș din Europa, zău că numai aici aș fi stat de fiecare dată și tot cămăruța ceea de la mansardă cu vedere la acoperișuri și un petic de cer scindat de nori aș fi rezervat-o, iar și iar.
Și dacă pe nori, știu, e regretabil, dar n-ai cum să-i țintuiești locului, ca într-un tablou, pe cerul mereu schimbător al Lisabonei, camera - cu interiorul ei agreabil și variile găselnițe dictate de economia de spațiu, care însă nu se traduce și prin economie de confort, cu fotoliile tip bean bags și patul mai mult decât încăpător - e o certitudine plăcută, una la care să îți tot vină să te întorci pe înserat, căci în Lisabona, în lipsa unui hotel cumsecade, nu văd sincer ce te-ar putea împiedica vreodată să îți petreci și noaptea pe străzile pitorești ale orașului, străzi pe care se întâmplă mai mereu câte ceva notabil!
...nu mă mai plâng de căldură. Mai ales după cei aproape doi ani de Portocalia în timpul cărora numai eu știu cât și cum am făcut frigul. Dacă mai auziți vreodată pe cineva spunând cum că-i cald în Portocalia, trimiteți-l la mine, am eu ac de cojocul vorbelor lui.
...nu ratez nicio ocazie de city break, fie el și unul la "capătul lumii" (Australia, Noua Zeelandă, S.U.A.). Spuneți voi, cum aș putea să nu profit de faptul că mă aflu în cel mai tare oraș-hub al planetei?!
...citesc (și mai) mult. Cu riscul că neglijez blogul, pagina de Facebook, conturile de Instagram, Twitter și toate celelalte, citesc. Întotdeauna mi-am dorit să am mai mult timp pentru citit și uite că acum programul îmi permite. Așadar, dacă nu apar cu zilele în social media și nu dau semne că aș fi pe coclauri, mă găsiți probabil pe undeva la umbra unui palmier cu o carte în mână. Nu degeaba mi-am cărat toată biblioteca după mine în Dubai, unde mai pui că am descoperit o librărie fantastică aici care mă aprovizionează cu tot ce-mi poftește inima.
...fac (și) mai mult sport. Sală, piscină, mare, sală, piscină, mare. Ar putea părea monoton dacă n-aș schimba mereu peisajul. Deși nici în Dubai nu mi-e rușine cu frecventele ture de luat la picior parcuri cu frangipani și Gulmohar înfloriți, cele mai memorabile reprize de alergat au avut loc fără niciun dubiu în deplasare. Mi-e un dor nebun să alerg de-a lungul Tokyo Bay sub lumina slabă a lunii, înfofolită până în dinți pe malul Canalului Beagle ori pe un traseu groenlandez spectaculos cu vedere la Disko Bay, abia răsuflând din cauza aerului rarefiat!
Unde găsești laolaltă situri istorice străvechi, plaje Blue Flag cu duiumul, ape limpezi ale căror variațiuni de culoare de la o zi la alta te lasă cu gura căscată și un cer curat cum numai în Lisabona, Sydney, Roma și Buenos Aires mi-a fost dat să văz, asta dacă nu pun la socoteală Groenlanda și Antarctica cele puțin bătute de încălțări omenești? Ce să vezi, în Cipru! Răspunsul zău că mă uimește și pe mine, într-atât am plecat cu niște așteptări (nu mici, e drept) și ne-am întors cu altele.
Amfiteatre și ruine în vârf de deal cu o mândrețe de seaview care ar face cinste oricărui așezământ turistic contemporan de multe stele (mărturie de netăgăduit că gusturile nu s-au schimbat ele prea mult din antichitate și până acum), castele medievale, caravanseraiuri în care nu te poți opri să nu zăbovești măcar un ceas pentru a-ți înmuia buzele în răcoarea parfumată a unui suc de rodii proaspăt stors de mâini încăpățânate, deși bătucite și tremurătoare, catedrale monumentale convertite în moschei, lagune albastre ale căror adâncimi limpezi te fixează cu mii de ochi subacvatici și sate mărunțele cu porți colorate, străzi pitorești și prăvălii vesele care te ademenesc cu degustări bahice, ele toate și multe altele sunt raiul pentru orice călător cu sufletul însetat de tot și toate. Sau mă rog, una dintre multele fațete ale raiului, căci sufletul călătorului cunoaște multe și mai toate, vezi bine, îi sunt la fel de dragi.
Câteva zile libere, un dor de ducă nejustificat (nimic nou sub soare!) și Întrebarea, bat-o vina: - Hei, unde mai mergem și noi, undeva exotic?- Spania? (un zâmbet cât casa) - Bine, Spania! (și încă unul) Adevărul e că n-am mai călcat de multișor în Europa, cam de la Oktoberfest-ul de anul trecut. Și apoi după atâta fâțâială între continente, zău că am ajuns într-un punct în care Europa ni se pare destinație exotică. Să fie Spania, atunci, și să mai fie un loc cu plaje, soare dar și temperaturi mai blânde decât țăcănitele astea care ne tot dau de furcă în Dubai și-or să ne tot dea de acum înainte cât o ține vara. - Costa Brava? - Perfect!
Întotdeauna am fost de părere că într-o călătorie ai cu adevărat nevoie de un singur lucru. Unul pe care toți banii din lume nu ți-l pot procura când îți este necesar, unul pe care mulți îl invocă doar când se găsesc la ananghie dar căruia prea puțini îi recunosc valoarea și meritele în mod uzual. Căci oricât ai crede tu, călătorule, că ești invulnerabil, oricât te-ai amăgi că ți-ai planificat călătoria până în cele mai mici detalii astfel că nimic și nimeni nu i-ar putea altera (cel puțin nu în mod semnificativ) cursul, oricât ți-ar plăcea să te autoiluzionezi că ai bagajul ticsit de instrumente și accesorii numai bune să îți salveze - la o adică - prețiosul posterior cosmopolit, te asigur că responsabil pentru bunul mers al oricărei călătorii este doar unul și numai el este cel care face, până la urmă, diferența dintre o călătorie reușită și un fiasco. Așa încât, de când mă știu, încerc să mă asigur că nu uit niciodată acasă ceea ce ar trebui să fie primul și cel mai important accesoriu al oricărui călător: norocul.
Gata vacanța, și-a luat zborul precum delicatele petale de sakura la o adiere mai serioasă a vântului. Verdictul? E limpede ca lumina lunii într-o seară călduroasă de aprilie petrecută sub cireșii înfloriți: Japonia trebuie că este cea mai fotogenică, ospitalieră și civilizată țară din lume. O altă planetă, una care ne-a dat peste cap toate planurile de anul acesta, așa încât nu m-aș mira să renunțăm la alte călătorii, mult visate, de altfel, și ele, pentru a ne reîntâlni cu Japonia. Ce să-i faci, când îi pică omului cu tronc un loc nu ai cum să i-l scoți din cap și pace. Iar dacă locul acela este unul despre care avea impresia că știe aproape tot, că a citit cam tot ce se putea citi, că a văzut mai toate filmele și documentarele pe care le-ar fi putut vedea, că a smuls mai toate ponturile și sfaturile pe care le putea smulge cunoștințelor și prietenilor japonezi, și - la fața locului ajuns - tot se simte bulversat de abundența de trăiri și experiențe pe care acesta le revarsă asupra-i, cu forță de tsunami, încă de la primii pași șovăielnici pe străzile înțesate de semne neînțelese, și, oricât de mult s-ar strădui, tot nu reușește să-și țină în frâu uimirea, e clar că e pierdut pe vecie.
Se prea poate ca Pera să nu-ți spună mare lucru. Fiesa, nici atât. În mod sigur însă ai auzit de Algarve, căci puțini sunt cei care n-au trecut pe aici, fie și numai cu ochii lacomi ai minții și călcâiele sfârâinde ale sufletului. Fii pe pace, astăzi n-am să-ți vorbesc despre plaje, n-am să te port prin micuțe biserici uitate de lume și nici pe străduțe întortocheate și pietruite încinse de veselul, exuberantul, molipsitorul soare pe care îl bănuiesc că s-a statornicit la limita vestică a continentului european. Astăzi te poftesc să iei parte la un carnaval fără pereche, o paradă a particulelor de nisip ridicate la rang de artă, nu mai puțin apreciate și celebrate decât este, la polul opus, opulența vegetală într-o țară atât de rodnică și mănoasă precum Portugalia; un regal vizual în cadrul căruia trupuri frumos sculptate, înveșmântate în falduri grele de ocru, își etalează măștile mai vechi ori mai noi sub privirea scrutătoare a unui cer portughez fără de pată. Același care joacă bucuros rolul de arbitru, descoperind riduri, cute, crețuri, scoțând la iveală micile imprecizii și denunțând fără milă inevitabilele imperfecțiuni și erori.
O călătorie pe o insulă, oricare ar fi aceea, nu are farmec dacă nu alegi o cazare care să te situeze suficient de aproape de apă încât să-ți poți cufunda, practic, degetul cel mare de la picior în îmbietoarele unde răcoroase din... chiar moțul patului. Un deziderat căruia tot mai multe hoteluri de lux din lume se grăbesc să-i dea curs cu scrupulozitate și pe care tot mai mulți călători îl includ printre exigențele lor atunci când își caută găzduire pentru perioada vacanțelor. Adaugă la asta proximitatea față de principalele atracții ale locului, camere plăcute, bucate alese și oareșce facilități suplimentare și pun prinsoare cu tine pe ce vrei că hotelul cu pricina nu va duce în veci lipsă de vizitatori! Este și cazul uluitorului Grand Hotel Excelsior din Valletta, Malta, de ale cărui servicii excelente am avut plăcerea să beneficiez cu puțin timp în urmă, drept pentru care nu ezit a-l recomanda ori de câte ori am ocazia.
Nimic nu-ți poate sta în cale dacă, pasionat fiind de turnuri și priveliști panoramice de pretutindeni, purcezi, într-o bună dimineață de ianuarie, să cucerești falnicul bastion al Seoul-ului, pe numele lui consacrat N Seoul Tower. Nici rafalele înghețate ale vântului ce înfioară în răstimpuri marea de crengi desfrunzite răspândite pe coama dealului Namsan, nici soarele pirpiriu ce-și trimite zadarnic razele neputincioase peste ochiurile de apă încremenite în încleștarea gerului, nici măcar aburul fumuriu care s-a înstăpânit peste orizont, diminuând considerabil vizibilitatea. Cu atât mai puțin rânjetul batjocoritor al buturugii cu față umană puse de strajă la hotar ca pentru a pune pe fugă puținii turiști care se abat pe aici pe timp de iarnă. Experiența îți șoptește că nu-s decât încercări pe care priveliștea din vârful turnului de 237 de metri le va compensa, de bună seamă, înzecit.
Deși nu pot spune că duc lipsă de călătorii prin fel și fel de insule exotice, trecuse ceva vreme de când nu mai pusesem piciorul în Maldive și tânjeam, în sinea mea, să mă întorc. A cincea oară, e drept, dar ce-are a face? Insulele-s și ele la doi pași de Dubai, distanță numai bună de-un island break, de sporturi acvatice și subacvatice nu-s eu omul care să se plictisească cu una, cu două, iar culoarea apelor Oceanului Indian îmi stârnește mereu aceleași exclamații de uimire, chit că nu mai e demult o noutate pentru mine.
Și apoi toată lumea știe că Maldivele sunt pe cale să se scufunde, nu-i așa? Scuza perfectă pentru o nouă raită de recunoaștere, cu tot ce presupune ea. Adicătelea snorkelling în neștire, înot cu rechinii, din când în când pauză de cocktailuri la umbra cocotierilor și, desigur, huzur într-unul din hamacurile cu care - din fericire - sunt ticsite plajele hotelului. Trai, nenică, pe vătrai, cum ar veni!
Lucruri minunate se petrec încă de la prima astfel de experiență. La a doua deja se cheamă că ești în temă cu modul de desfășurare al acestora așa încât te supui voit, de dragul potențialei fixări pe peliculă a întâlnirii din adâncuri, încercării istovitoare de a înota cât mai rapid cu putință folosindu-te de o singură mână, în timp ce pe cealaltă o încleștezi cu putere în jurul micului aparat de filmat, rugându-te cerului ca nu cumva hazardul sau vreo vietate marină miraculoasă să ți-l smulgă dintre degete când te aștepți mai puțin. Mai ales dacă vei avea și norocul ca același cer să îți scoată în cale suavele făpturi în căutarea cărora ai pornit. Din fericire nimic de felul ăsta nu se întâmplă și pe când efortul fizic purcede, deja, să se facă simțit, iată că primele roade ale goanei încep și ele, sfios întâi, apoi în număr mare, să apară.
O tumbă, și încă una, că doar nu ne-om fi crezut singurii ieșiți în recunoaștere, și goana reîncepe, încă și mai aprigă, iar sorții-s în favoarea lor, căci noi cu fiece suflare suntem mai istoviți iar ei tot mai vioi.
Ne înverșunăm din nou, în timp ce prin membre, deloc deprinse cu aste confruntări acvatice, ni se insinuează crampe dureroase. Plusează ei, plusăm și noi dar bătălia, n-ai ce-i face, e limpede că e ca și pierdută. Astfel încât aproape că ne dăm bătuți când... poftim, în mod neașteptat, își schimbă direcția și îmi oferă cel mai frumos cadou de ziua mea.
Și gata, am pierdut, dar cui îi pasă? Nu am intrat în joc pentru izbândă. Să te întreci cu neîntrecuții și să câștigi pierzând e un scor chiar onorabil când ești - păi nu-i așa? - la ei acasă...
O călătorie în Antarctica nu poate și nu ar trebui să fie tratată altfel decât cu cea mai mare seriozitate. Vorbim, în fond, despre cel mai mare deșert din lume, și încă unul polar, ceea ce complică suplimentar lucrurile. Pe lângă frig, vei avea de luptat cu un mediu extrem de uscat, vântos și - cel mai adesea - potrivnic, altfel spus care se va simți dator să-ți pună bețe în roate ori de câte ori se va ivi ocazia. Nu există garanții de nicio natură, nici măcar aceea că te vei întoarce teafăr și nevătămat, deși o minimă, dar riguroasă pregătire și, mai ales, respectarea șirului interminabil de reguli pe care le comportă o vizită în ceea ce este, probabil, cel din urmă ținut sălbatic al lumii, s-ar putea să ridice semnificativ rata de succes. Pregătirile anterioare plecării sunt doar o mică parte din lunga serie de precauții pe care ai face bine să nu le neglijezi, vârful aisbergului, mai exact, ca să folosesc o expresie cum nu se poate mai nimerită în contextul dat. Găsești în continuare o listă a lucrurilor de bază fără de care o vizită în Antarctica, fie ea și una în plin sezon (ceea ce nu-ți recomand, deși asta e cu totul altă poveste), este aproape de neconceput.
Aceste rânduri nu sunt scrise de mine. Sunt scrise de dorul nebun care-mi crește bătăile inimii, imi face sângele să alerge mai iute prin vene și îmi incinge tălpile cu fierul roșu al nerăbdării de a pleca la drum. Sunt scrise în gând mult înainte de a fi fost așternute pe hârtie, s-au petrecut mult înainte de-a fi fost măcar gândite...