Portugalia de la A la Z: Pera

Se prea poate ca Pera să nu-ți spună mare lucru. Fiesa, nici atât. În mod sigur însă ai auzit de Algarve, căci puțini sunt cei care n-au trecut pe aici, fie și numai cu ochii lacomi ai minții și călcâiele sfârâinde ale sufletului. Fii pe pace, astăzi n-am să-ți vorbesc despre plaje, n-am să te port prin micuțe biserici uitate de lume și nici pe străduțe întortocheate și pietruite încinse de veselul, exuberantul, molipsitorul soare pe care îl bănuiesc că s-a statornicit la limita vestică a continentului european. Astăzi te poftesc să iei parte la un carnaval fără pereche, o paradă a particulelor de nisip ridicate la rang de artă, nu mai puțin apreciate și celebrate decât este, la polul opus, opulența vegetală într-o țară atât de rodnică și mănoasă precum Portugalia; un regal vizual în cadrul căruia trupuri frumos sculptate, înveșmântate în falduri grele de ocru, își etalează măștile mai vechi ori mai noi sub privirea scrutătoare a unui cer portughez fără de pată. Același care joacă bucuros rolul de arbitru, descoperind riduri, cute, crețuri, scoțând la iveală micile imprecizii și denunțând fără milă inevitabilele imperfecțiuni și erori.

În ciuda micilor neajunsuri, pe care numai un cer fără de cusur izbutește să le scoată la iveală, e greu de crezut că vajnica adunare statuară e operă omenească, într-atât e de desăvârșită, totuși, în realizare, într-atât de mare asemănarea, mai presus chiar de atributele fizice ale personajelor pe care le înfățișează. Așa cum le zărești acolo, uriașe, nemișcate, cu un număr limitat de emoții întipărite pe chipurile palide, sculpturile nu sunt mai puțin reale ca mine și ca tine, nu au mai puțin suflet sub aparența încremenită, nu-s mai puțin vulnerabile deși se înalță din pământ cu încăpățânare de stâncă. La fel de supuse mâniei cerului, fie ea și una manifestată în cel mai nefericit caz sub formă de potop, împărtășesc aceeași inexplicabilă  strădanie de a fi remarcate, înțelese, prețuite, deși o răpăială mai zdravănă ar fi de ajuns pentru a le reda pământului din care au răsărit. Închipuite și zămislite de făpturi în carne și oase, definitivate de apă și vânt, transformate sub acțiunea insidioasă a timpului, sunt sortite pieirii la fel de sigur precum vrednicele mâini ce le-au modelat.

Să fie oare acesta motivul pentru care la porțile festivalului bat, an de an, atâția vizitatori? Să fie nevoia de a se convinge că sculpturile de nisip sunt încă acolo, că nu s-au lăsat biruite de ineluctabilul destin, că n-au sfârșit mușcând țărâna, făcându-se una cu pământul care le-a suportat, răbdător, greutatea, fără a fi păstrat însă, imprimată pe epiderma lui caldă, vie, nimic altceva decât o dâră vagă a existenței lor? Poate că ei, vizitatorii, dau ascultare aceluiași impuls care îi aduce din timp în timp la ușa unor prieteni vechi, colecționari de ani și amintiri comune, pentru a se încredința că mai trăiesc, anticipând ziua când timpul le va întări toate temerile nerostite. Până atunci își pun nădejdea toată în miracole, în mâini capabile a stăvili pornirea firească de a se risipi în cele patru zări a nisipului și a-l transforma simbolic în soclu pentru chiar revolta spiritului împotriva vremelniciei.

Notă: Festivalul sculpturilor de nisip Fiesa se ține anual la Pera și este cea mai mare expoziție de acest gen din lume, un spectacol cu tematică variată (gravitând, de câțiva ani, în jurul muzicii) aflat, anul acesta, la a paisprezecea ediție.