Până ce ne vom revedea...

... nici nu știu ce-o să-mi lipsească mai tare. Poate omotenashi, acea politețe mai presus de descriere arătată în special vizitatorilor străini? Saluturile, acel Ohayu gozaimasu fără de care nici dimineața nu concepea să-și facă debutul, și bunul lui frate Konnichiwa, alături de mereu întârziatul Oyasuminasai? Să se poată compara oare vreodată ceva cu acel Arigato gozaimashtaaaaa aproape cântat, pe care abia-abia ce învățasem să-l imit atât de bine? Sau poate plecăciunea, acel act de politețe supremă executat mereu cu desăvârșită dedicație, niciodată cu jumătăți de măsură, a cărui tovărășie constantă m-a uluit până la a mă lăsa cu gura căscată atunci când l-am văzut executat de oameni cu tâmple albite de vreme în fața noastră, oaspeții lor de ocazie, de controlorii de bilete în tren, înainte de a părăsi vagonul, ba chiar și de polițiști în intersecție, în fața șoferilor pe care aveau însărcinarea de a-i dirija? 

Să fie oare mic dejunul japonez (alternativa mult mai fericită a dezmățurilor culinare europene care, departe de a-ți descătușa energiile necesare unei noi zile, nu fac decât să te îmbie la lene și zăcut), în frunte cu tamagoyaki, omleta rulată japoneză preparată parcă fără strop de ulei și cu Prunița - cum am botezat-o eu - divina pruniță sărat-acrișoară pentru care am făcut încă din aprilie o teribilă și inexplicabilă pasiune? Senzaționala bucătărie japoneză luată pe de-a-ntregul, care te satură fără însă a te ghiftui? Sau poate campioana absolută a vacanțelor japoneze, înghețata de ceai verde, cu variațiunile ei de formă, culoare și tărie printre care stau, la rang de cinste, matcha și acea minunată și inubliabilă aromă a extrem de răspânditului roasted green tea? De bună seamă nu sosul de susan azvârlit din belșug peste salate și nici senzaționalul lichior de litchi, căci slavă Domnului de ele două ne-am făcut provizii cât să ne ajungă o bună bucată de vreme de acum înainte!

Au poate am să duc cel mai mult dorul spectaculoaselor neoane și tumultului nocturn născut de cetele de turiști și localnici care se revarsă zilnic, cu forță de talaz și precizie de ceasornic, pe străzile din Osaka și Tokyo? Alergărilor nocturne pe malul râului Kamo din orașul meu favorit, Kyoto? Spectacolelor și întâlnirilor întâmplătoare cu geiko și maiko în veșmintele lor splendide și greoaie pe străzile dosnice ale Gionului și zâmbetul fugar cu care mai că ai zice că te salută înainte de a căuta grăbit adăpost în interiorul vreuneia dintre numeroasele case de ceai care se feresc a se dezvălui privirii străinilor de aste locuri? Grădinilor japoneze în care te-ai putea pierde cu orele dacă n-ar fi, toate, ticsite de grupuri gureșe de turiști? Nopților răcoroase, copacilor încărcați cu fructul zeilor, caselor tradiționale, frunzelor ruginii de arțar, pet cafe-urilor în care poți alinta iepuri, bufnițe sau arici ori plajelor vulcanice înțesate de surferi? Sau poate pernelor cu boabe de orez care dau de furcă majorității turiștilor, dar cu care eu una m-am împăcat perfect încă de la prima încercare?

Greu de spus, cam la fel de greu cum e să revii la realitatea de zi cu zi după ce ai plonjat trup și suflet într-o lume atât de diferită, departe de a fi perfectă cum se consideră și totuși capabilă să te marcheze profund, mai ales dacă ai nutrit dintotdeauna pentru ea un dor arzător întemeiat pe un amestec de curiozitate și admirație... Dar despre toate astea vă voi povesti pe îndelete curând! :)

p.s. Nu am apucat încă să mă ocup serios de poze, însă găsiți deja o mulțime pe Instagram și Facebook.