2017 - Anul celor mai reușite... încropeli (I)

Insula Mykines (Insulele Feroe)

Ce poți spune despre un an în care majoritatea planurilor de călătorie au eșuat lamentabil, doar pentru a fi înlocuite - nici noi nu știm cum - cu aventuri spontane de neuitat? Poate doar că a fost un (alt) an de senzație? În mod sigur așa l-aș fi și catalogat dacă nu ar fi venit, din păcate, și cu oareșce vești proaste, reevaluări ale unor relații și activități nu tocmai benefice și o sumedenie de reajustări fizice și psihice menite a le contracara ori, și mai bine, preîntâmpina pe mai departe. În ceea ce mă privește, cu mândrie raportez că anul 2017 a fost anul sportului - anul în care m-am îndeletnicit cu activități sportive în cel puțin 170 de zile din 365 - anul în care am început să gătesc vegetarian (și wow, nu m-aș fi gândit vreodată câtă varietate de gusturi și arome am la dispoziție!), dar și anul în care am scăpat de 7 kilograme (nu era neapărată nevoie de atâtea, dar așa s-a întâmplat), ajungând astfel la o greutate corporală pe care, dacă nu mă înșel, n-am mai avut-o de la prima facultate! :)) Ar mai fi ele și alte realizări notabile, dar sunt dintre cele pe care ni le știm doar noi și astfel vor și rămâne, cel puțin pentru o bună bucată de vreme de acum înainte.

Cum s-a prezentat dragul de 2017 în materie de călătorii? Fantastic, mai ales dacă mă gândesc că ne propusesem - a câta oară?! - să o luăm mai ușor (și) anul acesta. Bilanțul (hazliu nevoie mare) arată că am bătut iarăși toate recordurile: până la finele anului voi fi pășit, pare-se, în nu mai puțin de 23 de țări de pe 5 continente, voi fi adăugat, în palmaresul de zburător planetar (haha) 7 companii aeriene noi (unele chiar rare, cum ar fi, printre altele, Air Astana, SunExpress, First Air, Air Nostrum și City Jet) și câteva țări deosebite pe care le vânam de ceva vreme fără succes, de bună seamă pentru că nu deprinsesem, pe atunci, principiul de mare angajament și valoare "acum ori niciodată, la naiba!" care, ce să vezi, funcționează minunat de fiecare dată! Mă refer desigur la Kazahstan, Kuwait, Insulele Feroe și, pe ultima sută a lui 2017, Iordania cea pentru care am primit viză de 2 ori dar în care am ajuns o singură dată (povestea pe scurt aici). Și uite așa ajunsei în 2017 în 6 țări noi, absolvii cu brio peste 50 de zboruri, înnoptai la peste 25 de hoteluri, majoritatea remarcabile, și mă bucurai de cele mai lungi vacanțe de până acum și de nenumărate experiențe fabuloase, dintre care cea mai râvnită și neașteptată a fost întâlnirea cu urșii polari sălbatici în chiar capitala mondială a urșilor polari - Churchill, Manitoba! Și cum să fi fost anul ăsta altfel decât extrem de bogat în călătorii când l-am început cum l-am început pe nepusă masă cu un Revelion la înălțime?!

33 de idei de cadouri pentru amatorii de călătorii

Șervețele, pixuri, cârpiță de șters ochelarii si semne de carte

Nu știu multă lume care să nu se dea în vânt după călătorii iar un cadou tematic te scoate adesea din impas, mai ales în situațiile (ori perioadele din an, că tot se apropie vertiginos sărbătorile) când goana după daruri este inevitabilă și te întrebi - a câta oară? - cu ce ai mai putea să îi surprinzi plăcut pe cei la care ții. Pentru a-ți maximiza șansele de a alege cadoul potrivit pentru cei din jur, se spune că ideal ar fi să te lași călăuzit de un singur gând: acela de a dărui numai lucruri pe care ți-ar plăcea, la rândul tău, să le primești. Cu ăst gând în minte am compilat și eu pentru tine lista de mai jos, sperând că una, alta sau mai multe dintre sugestiile mele îți vor înlesni acum ori pe viitor delicata misiune. 

Despre cum identifici un dependent iremediabil de călătorii (dacă. desigur, nu o strigă chiar el în gura mare) am scris deja aici și aici. 

Pentru cei cu dare de mână sigur că există și opțiunea de a pune mâna pe telefon tastatura din dotare și a rezerva o vacanță de vis da capo al fine. Generoasă cum mă știi, ți-am împărtășit deja din vasta mea experiență în materie de călătorii mai puțin comerciale, extrem de atractive însă din păcate cel puțin la fel de costisitoare în articolul acesta.

Kuwait City în nouă fotografii panoramice

Dacă ești un călător veritabil iar perspectiva vizitării unui teritoriu mai puțin bătut, în care așa-zisa "visa on arrival" e un proces ce poate fi numit oricum, numai lesnicios nu, agențiile de turism prestatoare de tururi locale sunt superbissime dar... lipsesc cu desăvârșire, iar procurarea unei cărți poștale se dovedește un demers sortit a fi abandonat cu tot atâta iuțeală precum aceea cu care al cine mai știe câtelea vânzător de suveniruri te expediază cu aceeași privire mirată și același (agasant) scuturat din umeri neștiutor, dacă, ziceam, perspectiva aceasta  și toate câte le vei mai descoperi pe parcurs nu te pun pe fugă numaidecât ci, minune mare, fac să sfârâie și mai tare tălpile opincilor tale de neînfricat călător, ei bine, ascultă la mine, mira-m-aș să greșesc când îți spun: Kuwaitul ăsta e fix pentru tine! 

Bird's Eye View over... Polar Bear Land!

Un zbor cu elicopterul la granița pădurii boreale cu tundra arctică îți dezvăluie mult mai multe despre împrejurimi decât acea primă privire aruncată acestora la sosire, atunci când, oarecum confuz după cele trei zboruri succesive, alături epitetelor "gri", "rece", "uscat" care-ți invadează rând pe rând simțurile și pe acela de "dezolant". 

Pentru că da, la prima vedere, în afara apelor cenușii ale Golfului Hudson, a celor câțiva brazi piperniciți cu forme unice, sculptate de zăpezi și vânt și a turmelor de bolovani, suri și ei, care împânzesc cât vezi cu ochii peisajul, la sosire nu te așteaptă, practic, nimic. Nimic în afara unui set detaliat de reguli pironit colo sus fix deasupra nasului tău la ieșirea din aeroportul minuscul, nu care cumva să pășești în Ținutul Urșilor Polari fără a le fi luat la cunoștință. Și, în frunte cu obligația - din cale afară de categoric subliniată - de a raporta orice potențială întâlnire cu unul dintre cele mai feroce mamifere ale planetei pentru ca ranger-ii să poată lua măsurile necesare alungării acestora cât mai departe, pe orice căi, infamele reguli par a nu avea alt scop decât acela de a împiedica bietul călător, ajuns în fine și după cine știe câte sacrificii la destinația mult râvnită, să dea ochii tocmai cu urșii polari pentru care s-a obosit să traverseze jumătate de glob până aici!  

Cu ce se mănâncă Insulele Feroe

Ferme de somon

Dintre toate clișeele de care, nu v-am ascuns-o niciodată, sunt sătulă până peste cap, unele dintre cele mai agasante au legătură cu gastronomia, îndeosebi cea internațională. Ai zice că nu există pe lume decât vreo 3-4 țări în care se mănâncă bine, iar planeta, draga de ea, de bună seamă că-i plină-ochi de aventurieri și exploratori pregătiți să ia cu asalt provocările de pretutindeni, altminteri n-ar fi toate farfuriile ticsite de aceleași croissant-uri, pizze, bruschette și tapas-uri, cu mici variațiuni legate de alde șnițele și wurst-i. Restul bucătăriilor tradiționale alcătuiesc așa, un fel de nebuloasă, și cu cât sunt mai exotice ori mai puțin cunoscute, cu atât stârnesc mai tare frica (altfel din cale afară de) temerarilor călători. Dacă mai au și-un preț pe măsura fricii (ori a ipocriziei, la care m-am mai referit succint aici), sunt șanse mari să fie ocolite, ba chiar ignorate cu bună știință în istorisirile detaliate de pe internet și bloguri, că doar n-o să recunoști tu, călător planetar cu 'jdemii de aplaudaci pe rețelele sociale, că ți-a fost frică sau, și mai rău, nu ți-ai permis să încerci felurile de mâncare de prin partea locului, așa că mai bine, știi tu, inventezi câte ceva, cum ar fi, cel mai adesea, că bucătăria tradițională a unora sau altora e pe bază de... ăăă, hamburgeri, crenvurști și alte... mă rog, tapas-uri din alea de care ai mâncat tu toată ziulica în lipsă de alte alegeri mai fericite.

Dar iată că unii dintre noi, mai fraieri, pasămite, și în mod sigur mult mai săraci la capitolul creativitate, de vreme ce ne ocupăm mai puțin cu fabulații și teribilisme de fațadă și mai mult cu - #ghinion! - experiențe reale, îndelung visate și documentate, îndrăznim uneori să afirmăm contrariul. Carevasăzică există, dom'le, experiențe culinare și dincolo de - cum zicea clișeul ăla repetat în cor de vajnicii exploratori trași la indigo? - "zona de confort", ba chiar unele cu un potențial de natură a-ți marca hotărâtor vacanța, dacă le lași. 

Afternoon tea la fiordul de gheață

A spune că nimic nu te pregătește pentru întâlnirea cu fiordul de gheață este în cel mai bun caz o greșeală, în cel mai rău un neadevăr. În fond și la urma urmei, nu mult după ce ai luat calea fiordului, o plăcuță înnegrită de încălțări și intemperii succesive îți semnalează că te afli în prezența unui obiectiv înscris în patrimoniul universal Unesco, iar poteca de lemn care șerpuiește printre mușchi, licheni și foste așezări inuite, acum aproape invizibile ochilor neavizați, pare să se sfârșească abrupt într-o înlănțuire de roci cafenii și spinări de munți încovoiate sub straturi masive de gheață peste care s-a așternut imuabil un sediment de nori plumburii.

Franța: 10 străduțe de care să te îndrăgostești fulgerător

Străduțe înguste, colbuite, străduțe care se pierd printre strașnice ziduri, șerpuiesc pe lângă fațade spălăcite, se avântă cu nesăbuință peste lanuri nesfârșite, își dau duhul sub soarele torid din miez de vară și renasc în umbra binefăcătoare a unor bolți înverzite, străzi care gâfâie suind pante abrupte peste care domnesc, trufașe, turnuri rotunjite de cetăți cu priveliști spectaculoase, străzi care se ghemuiesc, îmblânzite, în căușurile dealurilor, pentru a țâșni neașteptat peste adâncimi unduitoare, mărginite de faleze împietrite, străzi care se ascund pe sub pâlcuri de copaci și tufe înflorite, dispar, ivindu-se iar dincolo de o cotitură și încă una, se adună, se despart, te vrăjesc, te amăgesc, te atrag pe-o plajă singuratică, un mal, o buză de genune, te-ocolesc, te rătăcesc, apoi, brusc înduplecate, îți scot în cale un lăcaș sfânt, ca pe-o tardivă, binecuvântată mântuire, îți încântă auzul cu dangăt de clopote, ca o melancolică, familiară tânguire. 

22 de lucruri pe care nu le știai despre Insulele Feroe

Dacă te aștepți să îți spun că Insulele Feroe sunt din cale afară de accesibile, dă-mi voie să te dezamăgesc. Aș zice chiar că se aplică reversul, iar motivele sunt nenumărate, începând, mă tem, cu prețurile destul de ridicate, pe alocuri chiar usturătoare (mai ales dacă, la fel ca pe noi, te interesează o experiență completă, nicidecum bifarea superficială a destinației și autoetalarea de rigoare pe platformele de socializare), vremea extrem de schimbătoare, similară - dacă vrei - capriciilor climatice islandeze, vântul nebun care, la fel ca în Islanda, nu rareori smulge copaci și rupe balustrade, drumurile înțesate de capcane, cu ondulări bruște, îngustări neașteptate și tuneluri cu o unică bandă de circulație și spații de depășire rare, înecate în beznă, drumuri pe care cel mai bine tot unul "de-al casei" se descurcă, traficul nu tocmai civilizat (feroezii, vei constata, nu se sinchisesc ei prea tare de regulile de circulație ori curtoazie, de fapt nu se sinchisesc ei prea tare de mai nimic) și, nu în ultimul rând, atotcuprinzătoarea ceață care dă de furcă în mod constant celor ce, turiști fiind, nu sunt, în mod evident și deloc neașteptat, familiarizați cu particularitățile vremii și ale locurilor. 

Toate aceste neajunsuri și multe altele pot fi însă înlăturate cu ajutorul unui ghid destoinic. Am zis-o și o repet, cunoștințele unui ghid competent sunt mină de aur și în cazul locurilor obișnuite, darămite în acela al societăților relativ închise, cum este, în mare măsură, societatea feroeză. Unde mai pui că un ghid bun îți poate da și alte detalii, picanterii pe care să îți fie ușor să le memorezi și să ți le amintești peste ani, dar și informații practice de natură a-ți ușura șederea și a nu te aduce în situații de nedorit, cum ar fi aceea de a rata o experiență sau alta. Nu de puține ori o simplă schimbare spontană de traseu te poate scuti de vreme rea ori îți poate prilejui întâlniri de zile mari, neprevăzute, de multe ori, în programul inițial.

Odată rezolvată problema siguranței și a unei vacanțe tihnite, Insulele Feroe sunt mană cerească pentru iubitorii de natură și peisaje spectaculoase la care contribuie, nu de puține ori, taman particularitățile vremii de care aminteam mai sus. Și nu m-ar mira să îți dorești să revii aici cândva, poate chiar ca să descoperi unele sau mai multe dintre curiozitățile adunate de mine (deloc exhaustiv) în lista următoare...

Stai la... Hotel Føroyar, Torshavn și ai ce vedea (dacă ai noroc)!

O imagine cu o siluetă învăluită în neguri de pe site-ul de prezentare a insulelor Feroe te îndeamnă călduros să vizitezi insulele... dacă, mă rog, le poți găsi. Te lansezi într-o cascadă de hohote zgomotoase, cu siguranța de sine a călătorului care se știe cu biletul de avion în buzunar și alungi ca pe o insectă nesuferită gândul răzleț, mișel precum majoritatea gândurilor răzlețe care se perindă prin țestele mai mult sau mai puțin luminate ale locuitorilor planetei, care îți șoptește că ai făcut rezervare la un hotel cu priveliște. Să fim serioși, îți spui, n-o fi dracul chiar așa de negru!

Filele zboară din calendar, lunile fac ce știu ele mai bine, își iau, adică, rând pe rând tălpășița, și iată-te punând victorios piciorul în insule. Dracul, constați odată ajuns acolo, nu e negru, nu e negru deloc. E de-a dreptul gri. Un gri lăptos, dens, încărcat de umezeală, care s-a așternut confortabil peste oraș și nu pare dispus să se dea dispărut prea curând. Te îndrepți pleoștit către recepție și încerci, cu jumătate de gură,  o glumă: Știți, noi am rezervat o cameră cu vedere... Sigur, vine prompt răspunsul, toate camerele noastre sunt cu vedere. 

Bird's Eye View over... Perth

Vai de mine, vai de mine, mai sunt doar treizeci și cinci de minute fix până la ultima intrare în Bell Tower iar eu sunt prăvălită confortabil într-un fotoliu moale din camera de hotel, același în care jet lag-ul, arză-l-ar focul, mă azvârlise câteva minute mai devreme, după o primă parte a zilei petrecută pe drumuri. Îmi dau singură un ghiont și ies valvârtej pe ușă, nu înainte de a-mi îndesa în geanta de mână o sticlă de apă menită a mă face să suport mai ușor arșița zilei, neașteptată la jumătatea lunii mai în, practic, prag de iarnă în partea asta a lumii. Dau buzna în lift, din lift în holul hotelului și de acolo o tulesc ca din pușcă pe ușă, las în urmă parcul de un verde nebun în care, la ultima vizită, am întâlnit-o, ce-i drept doar sub formă de statuie, pe însăși Degețica din poveste, și cobor strada îngustă care desparte hotelul de promenada la extremitatea căreia, pe cerul de un albastru cu adâncimi de ocean, se profilează unul dintre simbolurile orașului, Bell Tower. Mă precipit înspre intrare și pătrund în interior cu vreo douăzeci și mai bine de minute înainte de închidere. Răsuflu ușurată, nu mi-aș fi iertat-o prea curând dacă aș fi ratat a doua oară ascensiunea, mai cu seamă că acum doi ani turnul se afla în renovare, și odată cu el toată zona înconjurătoare, transformată acum într-o promenadă fermecătoare pe malul râului Swan, cu zone umbroase numai bune să ofere adăpost cormoranilor, și îmbogățită cu o suită de terase, restaurante, chioșcuri, o insulă artificială, un mic teren de golf, un pod pietonal și două-trei statui reprezentative în fața cărora se adună ciopor turiștii.

Ghid de supraviețuire pe zborurile lung-curier

O parte din arsenalul meu pentru zbor

Aș vrea să îți spun că mă dau în vânt după zbor. Teoretic îmi place la nebunie, îmi plac avioanele, urmăresc îndeaproape tot soiul de subiecte legate de aviație, sunt la curent cu noutățile unui număr semnificativ de linii aeriene, ca să nu mai zic că încă trepidez numai la gândul unei noi călătorii înaripate iar albumele mele virtuale dau pe dinafară de poze din și cu avioane. Și totuși, după atâția ani de zburat de colo-colo, n-am cum să nu admit - respingând, cu bună știință și profund nesaț, un nesuferit clișeu - că. în ceea ce privește călătoriile cu avionul, îmi surâde mai degrabă destinația decât interminabilul drum până acolo. Știu, e la modă să pozezi în divă pentru care avionul este calea către Nirvana iar aeroportul - a doua casă, însă orice om întreg la cap care a călătorit cât de cât la viața lui îți va spune cu mâna pe inimă că te lecuiești rapid de o astfel de concepție, conștient fiind de nenumăratele neajunsuri ale lungilor ore de zbor.

Ce înseamnă lung-curier? Nu sunt eu în măsură să furnizez cel mai bun răspuns, în fond și la urma urmei nici companiile aviatice nu s-au pus, încă, de acord, decât poate asupra faptului că există tot atâtea definiții precum linii aeriene. Pentru mine orice zbor care depășește nouă ore e cu bătăi de cap, și încă zic mersi că am intrat de ceva vreme într-o rutină care mă face să suport relativ ușor aste "prime" ore, pentru alții chiar și mai puține sunt un mare chin. Drept e că fără o oarecare disciplină n-ai nicio șansă să te bucuri de călătorii lung-curier repetate scutite de neplăceri majore, iar eu am, în zbor, regulile și ritualurile mele de la care nu mă abat decât rareori, și chiar și atunci când o fac nu obișnuiesc să sar prea mult calul.

Perth în 8 fotografii panoramice

Avem fiecare, fără îndoială, moduri diferite de a ne reprezenta izolarea. Izolare, un cuvânt care unora le trezește orice altceva decât sentimente și asocieri pozitive, pe alții îi înspăimântă de-a binelea, în timp ce unei a treia categorii - cu care mă identific tot mai des în ultima vreme - îi prilejuiește reverii plăcute menite, toate, a-l identifica pe acela dintre toate locurile izolate din lume care ar merita, mai mult decât celelalte, atenție, o călătorie, poate chiar o rămânere. 

Dacă m-ai fi întrebat despre cele mai izolate orașe din lume, în mod sigur însă nu mi-ar fi trecut prin cap să răspund Perth, în special pentru că nimic din aparența orașului, ospitalitatea locuitorilor și atmosfera de târgușor de provincie unde toată lumea cunoaște pe toată lumea nu lasă să se ghicească stigmatul care apasă asupra orașului. Și totuși, chiar și o fugară aplecare asupra hărții Australiei este de ajuns pentru a realiza că, într-adevăr, din punct de vedere geografic Perth este un singuratic, neîmpărțind cu niciun alt oraș jumătatea vestică a continentului. Și dat fiind că până la cel mai apropiat oraș, Adelaide, nu ai avea de condus decât vreo 2.500 de kilometri, se înțelege de ce majoritatea locuitorilor din Perth nu s-au încumetat niciodată la vreun... road trip. Nu până la cel mai apropiat oraș, cel puțin, lucru de-a dreptul hazliu când te gândești că australienilor de prin părțile astea li s-a dus vestea că au în proprietate mai multe mașini decât locuitorii oricărui alt loc de pe planetă!

Cele mai bune agenții de turism cu care am călătorit până acum

Nu sunt și nu am fost niciodată adepta călătoriilor prin agenție. Îmi repugna profund ideea de a fi alipită unui grup și a trebui să mă supun nu doar capriciilor agenției de turism, ci și capriciilor fiecăruia dintre membrii grupului luați separat. În rarele ocazii când am făcut excepție de la acest principiu am ales agenții de turism verificate și ultraverificate, cu review-uri excelente, agenții serioase și cu volum de afaceri mare care își permit să ofere clienților excursii în locuri deosebite față de cele incluse în mod obișnuit în meniul majorității agențiilor de turism de pe piață, asistență permanentă în timpul sejurului (un număr de contact la care să și răspundă cineva în caz de... orice și apoi să te mai și ajute!) și, nu de puține ori, reduceri substanțiale. Niciodată, dar niciodată nu am ales exclusiv în funcție de preț, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori un preț prea mic mai degrabă mi-a dat de gândit decât să mă atragă, la fel cum mi-a dat de gândit dintotdeauna un preț mare nejustificat prin servicii și activități pe măsură.

Să ne înțelegem însă, dacă sunt dispusă să plătesc un preț puțin peste medie unei agenții pentru o vacanță memorabilă, asta nu înseamnă nicidecum că aș avea o înclinație nativă pentru acte de caritate față de burdihanele - de altfel bine hrănite, nu mă îndoiesc - ale agențiilor de turism de pretutindeni, ci că mă aștept ca respectiva agenție asupra căreia mă voi fi oprit în cele din urmă să întrunească toate sau cât mai multe dintre condițiile care au mare însemnătate pentru mine: servicii ireproșabile da capo al fine, inclusiv adică, în caz de nevoie, pe durata vacanței, disponibilitate la dialog însoțită, în mod ideal, de capacitatea de a răspunde la varii întrebări, flexibilitate (!), transparență (inclusiv în ceea ce privește componența prețurilor) și, în general, aptitudinea de a da dovadă - nu doar din gură - de seriozitate și profesionalism (de pildă n-ar strica să aibă și o atitudine plăcută față de clienți, vasăzică să afișeze tot spectrul de comportamente asociate conceptului de customer service), nu de alta dar din păcate acestea nu sunt de la sine înțelese, în marea majoritate a cazurilor agențiile de turism având, pasămite, impresia că îți fac o favoare nețărmurită lăsându-te să aderi la mirobolantele lor programe prestabilite. Bineînțeles un alt cuvânt-cheie este plusvaloarea la care făceam aluzie în primul paragraf, fără de care nu văd de ce aș apela, până la urmă, la o agenție de turism.  

Stai la New Otani, Tokyo... clădire istorică, grădină zen și un loc preferat de însuși Bond!

Sunt multe atuurile hotelului New Otani (The Main) și toate îți vor face timpul petrecut în Tokyo și mai plăcut decât nu mă îndoiesc că va fi el oricum. Pune laolaltă amplasarea-i centrală, la vreo cinci minute depărtare de metrou, una dintre cele mai mari piscine exterioare din tot orașul, o priveliște de zile mari de la restaurantul cocoțat în vârf de turn, la etajul 40, camerele spațioase cum numai la hotelurile de multe stele ai noroc să găsești pe meleaguri nipone și unul dintre cele mai bune mic dejunuri japoneze care-ți vor fi bucurat vreodată cerul-gurii și n-ai cum să dai greș dacă-l vei alege să-ți servească drept adăpost nocturn pe durata șederii tale în Japonia.

Cel mai interesant detaliu al hotelului și totodată acela care scoate New Otani din anonimat este însă unul pe care n-ai să-l întâlnești între cei patru pereți ai vreuneia dintre cele aproape 1500 de camere și nici în vastele incinte ale celor două corpuri de hotel care alcătuiesc complexul - The Main și Garden Tower. Nu, nicidecum, principalul motiv de mândrie al acestuia constă în minunata grădină japoneză despre care se spune că are o vechime de 400 de ani și mai bine, care s-a aflat, rând pe rând, în proprietatea unor samurai faimoși, grădină ce se întinde pe o suprafață de vreo 4 hectare și al cărei decor tipic include lanterne japoneze străvechi din piatră, podețe roșiatice care se arcuiesc elegant peste iazuri pline-ochi cu crapi Koi, cascade unduioase și o multitudine de flori și plante care își schimbă culoarea în funcție de sezon. De altfel grădina a fost cotată câțiva ani la rând de TripAdvisor drept una dintre cele mai grozave atracții gratuite ale orașului, cel mai recent ajungând chiar pe poziția a șasea din top. 

Germania: 10 străduțe care-l au pe vino-ncoace

Am, cu Germania, o relație cu năbădăi. Ba îmi place, ba nu pot să o sufăr, ba îi ridic în slăvi localnicii omenoși nevoie mare din zona asta sau ailaltă, ba îi persiflez pe (în cel mai bun caz) nepăsătorii din celelalte, iar în mitul punctualității și seriozității nemțești m-am lecuit deja a crede de o bună bucată de vreme. Cumva suntem, însă, legate ombilical, Germania și cu mine, și nu pot nega că astă legătură are la temelie o sumedenie de afinități - dintre care, nu pe ultimul loc, pasiunea-mi infinită pentru graiul și beletristica de prin părțile astea -, dar și apetența pentru iarnă, Crăciun, basme și legende precum și o cerere în căsătorie aproape eșuată din pricina celor anterior enumerate, cerere de care îmi amintesc cu același haz până în ziua de azi. 

Nu-i de mirare, deci, că nu m-a lăsat prea des inima să ajung în Germania altfel decât iarna sau în preajma ei și sunt aproape convinsă că voi proceda întocmai și de acum înainte. Că faci sau nu ca mine, prea puțin importă, dar dacă ești în căutarea unor orășele pitorești cu străzi pe care să nu te plictisești a rătăci în neștire și piețe care-l au pe vino-ncoace, înșiruirea de mai jos s-ar putea să vină la țanc. Ca să nu mai spun că se fălesc, majoritatea, cu atracții celebre, una mai romantică decât cealaltă, festivaluri spectaculoase și târguri de Crăciun pe care nu ai voie să nu le învrednicești cu prezența!

O clipă, doar, lasă-mă așadar să îți rețin atenția, și îți promit că tot o clipă, doar, va trece până ce te vei hotărî să o pornești și tu, cât de curând, pe urmele mele...

Cu ce se mănâncă Japonia (I): Kaiseki

Se întâmplă adesea ca o masă bine pregătită să îți spună mai multe despre un loc decât orice altceva. Există locuri în care orice masă are darul acesta, iar modul în care o face îți poate dezvălui mai multe despre caracterul respectivului loc decât ai afla revărsând un torent de întrebări asupra locuitorilor acestuia. Iar dacă despre locuitori nu e greșit a se afirma, după caz, că sunt subiectivi, uituci sau ipocriți, ingredientelor care stau la baza felurilor de mâncare ce ți se pun dinainte într-un loc dat - ingrediente luate atât separat, cât și, în înlănțuirea și reciproca lor completare, împreună -, nu le este permisă o atare libertate. Sigur, gusturile sunt subiective, însă la fel de adevărat este că un fel de mâncare bine preparat nu va da greș în a impresiona orice tip de degustător, satisfăcând orice tip de exigențe (presupunând, desigur, o minimă bunăvoință a subiectului de a se supune procesului degustării). Tot lor, ingredientelor, le este refuzat luxul uitării, căci ele vorbesc despre însăși istoria unui loc, amintind deopotrivă de aspectele-i pozitive și mai puțin fericite, fixându-i și perpetuându-i atât măririle, cât și, uneori, decăderile. Nu în ultimul rând, ele, ingredientele, nu au voie și nu pot să mintă, chiar dacă mâini dibace le pot modela, în fel și chip, aparența, înfățișându-le simțurilor sub miriade de chipuri. Căci știut e cât sunt de versate de la natură papilele gustative ale degustătorului, darămite cele îndelung exersate ale gurmandului, și nici desăvârșita îmbinare a părților într-un tot final armonios nu poate avea drept efect decât cel mult o deturnare temporară a acestora de la suprema și permanenta lor menire exprimată, poate, cel mai bine, de triada disociere, disecare, pritocire. 

Bird's Eye View over... Tokyo

Au făcut ce-au făcut japonezii de-au reușit să disciplineze și soarele. Nu le reușește oriunde și nu chiar întotdeauna, însă astăzi nici norii nu îndrăznesc a-și arăta chipul de teamă să nu fie luați la rost de locuitorii pe cât de corecți, pe atât de iuți la mânie ai Niponului. Au poate asta s-o fi și întâmplat, oare, dis-de-dimineață, iar nelegiuitele depozite de picuri or fi fost fugărite numaidecât până hăt departe, dincolo de orizont?

Nu poți ști, așa că mai bine îți vezi de ale tale și îți îndrepți toată atenția asupra amalgamului de construcții oțelite, clădirilor tradiționale, acoperișurilor sobre - abia vizibile ori, dimpotrivă, supradimensionate -, terenurilor de sport numeroase și mai la urmă, negreșit, asupra bulevardelor largi și încăpătoare pe care viața locuitorilor se desfășoară, însă, mai mult după lăsarea serii. Coloși ce râcâie la porțile cerului se întrec în a-ți monopoliza privirea, pierd însă repede teren în fața desișurilor de copaci meniți a înviora și diversifica peisajul urban și mai cu seamă a crengilor roșiatice pe care le identifici îndată ca aparținând cireșilor, dar de pe care (nu fără năduf observi) gingașele flori roz s-au grăbit a-și lua tălpășița nu cu mult înainte de sosirea ta, sub acțiunea conjugată a vântului nepăsător și a unui taifun netrebnic.

Shanghai în 11 fotografii panoramice

Din multe motive - pe care n-am de gând să mă apuc să le enumăr aici, aceleași, dacă vreți, care nu-mi dau ghes să ma întorc în India, Thailanda ori Turcia - am exilat în repetate rânduri China continentală la coada listei mele cu destinații ce-și așteaptă rândul la vizitat. Dar uite că decembrie a adus cu sine oportunitatea unei scurte descinderi în Shanghai, și uite că în ciuda tuturor opreliștilor - majoritatea legate de faptul că am fost mai mereu pe picior de plecare, și nu doar în luna cu pricina - am reușit să primesc în timp util și viza, ba chiar am avut și norocul chior ca jupânul soț să se afle și el prin preajmă pentru a putea da cu subsemnatul pentru mine la ambasada - căci da, prin părțile astea soțiile au nevoie nu de puține ori de un așa-numit NOL (no objection letter) pentru a putea întreprinde diverse activități lucrative sau, în cazul meu, călătorii. 

20 (+1) de motive să mergi și tu în Uruguay

N-am fi trecut, poate, prea curând prin Uruguay, dacă un zbor infinit de lung peste ocean (în drum spre New York, dacă țin bine minte) nu ne-ar fi prilejuit întâlnirea cu un însoțitor de bord originar tocmai din Montevideo. Din vorbă în vorbă i-am povestit despre apropiata plecare în Antarctica și cele câteva zile pe care plănuiam să le petrecem revizitând Buenos Aires și ne-am arătat interesul pentru Uruguay, o țară despre care nu știam foarte multe în afară de faptul că este fruntașă la foarte multe capitole în America de Sud și de acțiunile lăudabile ale celui mai sărac președinte din lume. Ne-am trezit pe dată cu o serie de recomandări ispititoare pe care stewardul, săritor și prietenos cum aveam a constata ulterior că sunt mai toți conaționalii lui, ni le-a notat pe o foaie rupta în pripă dintr-un carnețel, între două reprize de întinde-te masă, scoală-te masă în avion. 

2016 - Anul meu asiatic (și un Revelion la înălțime) (II)

Coperta fotografiei care atestă că ne-a prins Anul Nou în zbor :)

De-ar fi totuși să rezum anul 2016 în cifre, rezultatul m-ar lua, poate, chiar și pe mine prin surprindere: 21 de țări (dintre care 5 noi), peste 50 de orașe, vreo 35 de hoteluri și nu mai puțin de 70 de zboruri. Un an în care am ajuns pe 5 continente (nu rareori pe 3-4 continente în aceeași lună), cel mai adesea totuși în Asia (două "vacanțe mari" în Japonia într-un singur an nu-s chiar puțin lucru, aș zice), căci vedetele anului au fost, pe rând, Japonia, Coreea de Sud, Thailanda, Maldive, Indonezia, Taiwan și China. A treia oară când sfârșitul de an mă prinde în Dubai (vorba vine, că mai mult am fost pe coclauri, ups!), anul în care am reușit să îi duc pe ai mei la snorkeling (cu rechinii, vai mie!) în Maldive și, nu în ultimul rând, anul care s-a încheiat, printr-o răsturnare de situație spectaculoasă, în cu totul alt loc decât planificasem, adică la bordul unuia dintre multele Airbus-uri A380 cărora le-am călcat pragul în 2016, unde am ciocnit o șampanie (adevărată, noi, de jucărie, ei) cu personajele cu care ne-am văzut, pare-mi-se, cel mai des în acest an - însoțitorii de bord Emirates!

Una peste alta constat tot mai des că un an are cu atât mai multe șanse să fie reușit cu cât este mai puțin planificat, așa încât îmi propun același lucru și pentru 2017. 

Dacă a fost un an memorabil, mă întrebați? Ia să vedem...

2016 - Anul meu asiatic (și un Revelion la înălțime) (I)

Contrar oricăror așteptări (și zău că nu mă alint când scriu asta!) am început anul în avion. Și asta pentru că flydubai n-a binevoit să ne anunțe pe nicio cale că anulează cursa de Dubai din ultima zi a lui 2016 (chipurile pe motive de ceață matinală - părtinitoare ceață, aș adăuga eu malițios, de vreme ce alte companii - serioase, e drept - au operat bine mersi în aceleași condiții) iar când în sfârșit am aflat, grație angajaților de pe Otopeni, era mult prea târziu ca să mai prindem vreun zbor cu o companie cumsecade care să ne aducă încoace la timp pentru focurile de artificii. Dacă toate astea s-ar fi întâmplat mai demult, eu cea de atunci m-aș fi necăjit, zbătut, consumat, aș fi luptat, pentru mine și ceilalți pasageri - mulți dintre ei însoțiți de copii sau vârstnici - pentru o rezolvare grabnică a situației, aș fi condamnat, poate, întâmplarea care s-a pus de-a curmezișul planurilor noastre, și așa făcute în pripă, de a ne petrece în fine un sfârșit de an împreună și - nu-i așa? - în rând cu lumea. Ei bine, se vede treaba că am atins supremul zen și asta fără a fi prins măcar de veste. În fond și la urma urmei, totul în viață ține de alegeri, iar noi am ales să ne dezbărăm de orice urmă de încrâncenare și să acceptăm că, atâta timp cât suntem împreună, cel mai tare Revelion din lume nu e musai să fie chiar cel planificat. Și uite-așa am rezervat rapid alte zboruri (de data asta cu o companie pe care să ne putem baza, adicătelea Emirates), am mulțumit sorții pentru șansa de a păși în mod neașteptat în a 21- a țară din 2016 (Austria) și am ciocnit, în miez de noapte, un pahar de șampanie (sau două sau trei) deasupra unei țări pe care, dacă n-ar fi intrat Japonia în ecuație pentru a doua oară, am fi vizitat-o în mod cert anul trecut (Iran), și nu oriunde, ci la lounge-ul Business al gigantului A380. Emblematic pentru anul trecut și cei câțiva ani de dinainte, nu? ne-am spus, zâmbind.