Nu poți ști, așa că mai bine îți vezi de ale tale și îți îndrepți toată atenția asupra amalgamului de construcții oțelite, clădirilor tradiționale, acoperișurilor sobre - abia vizibile ori, dimpotrivă, supradimensionate -, terenurilor de sport numeroase și mai la urmă, negreșit, asupra bulevardelor largi și încăpătoare pe care viața locuitorilor se desfășoară, însă, mai mult după lăsarea serii. Coloși ce râcâie la porțile cerului se întrec în a-ți monopoliza privirea, pierd însă repede teren în fața desișurilor de copaci meniți a înviora și diversifica peisajul urban și mai cu seamă a crengilor roșiatice pe care le identifici îndată ca aparținând cireșilor, dar de pe care (nu fără năduf observi) gingașele flori roz s-au grăbit a-și lua tălpășița nu cu mult înainte de sosirea ta, sub acțiunea conjugată a vântului nepăsător și a unui taifun netrebnic.
Dintre cele două turnuri care își împart supremația pe firmamentul japonez, acesta în care te afli este cel mai modest. Nu te grăbi însă să-l compătimești, modestă îi e doar înălțimea dacă e să o comparăm cu cea a mai îndrăznețului Skytree. Chiar și așa, cei 332 de metri îi conferă, totuși, un binemeritat loc doi în Japonia. Cât despre forma familiară a turnului, japonezii nu fac un secret din înrudirea acestuia cu și mai faimosul turn Eiffel. Doar că Tokyo Tower e mai înalt, mai puțin greoi, categoric mai rezistent la cutremure și taifunuri și, nu în ultimul rând mai... portocaliu. Motiv de mândrie pentru japonezi și de nemărginită curiozitate pentru... da, da, așa e, călători. Iar dacă turnul e situat pe o insulă artificială construită în scopuri defensive pe la 1850, situațiunea nu poate decât să ne convină! :)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu