Stai la... Hotel Føroyar, Torshavn și ai ce vedea (dacă ai noroc)!

O imagine cu o siluetă învăluită în neguri de pe site-ul de prezentare a insulelor Feroe te îndeamnă călduros să vizitezi insulele... dacă, mă rog, le poți găsi. Te lansezi într-o cascadă de hohote zgomotoase, cu siguranța de sine a călătorului care se știe cu biletul de avion în buzunar și alungi ca pe o insectă nesuferită gândul răzleț, mișel precum majoritatea gândurilor răzlețe care se perindă prin țestele mai mult sau mai puțin luminate ale locuitorilor planetei, care îți șoptește că ai făcut rezervare la un hotel cu priveliște. Să fim serioși, îți spui, n-o fi dracul chiar așa de negru!

Filele zboară din calendar, lunile fac ce știu ele mai bine, își iau, adică, rând pe rând tălpășița, și iată-te punând victorios piciorul în insule. Dracul, constați odată ajuns acolo, nu e negru, nu e negru deloc. E de-a dreptul gri. Un gri lăptos, dens, încărcat de umezeală, care s-a așternut confortabil peste oraș și nu pare dispus să se dea dispărut prea curând. Te îndrepți pleoștit către recepție și încerci, cu jumătate de gură,  o glumă: Știți, noi am rezervat o cameră cu vedere... Sigur, vine prompt răspunsul, toate camerele noastre sunt cu vedere. 

Bird's Eye View over... Perth

Vai de mine, vai de mine, mai sunt doar treizeci și cinci de minute fix până la ultima intrare în Bell Tower iar eu sunt prăvălită confortabil într-un fotoliu moale din camera de hotel, același în care jet lag-ul, arză-l-ar focul, mă azvârlise câteva minute mai devreme, după o primă parte a zilei petrecută pe drumuri. Îmi dau singură un ghiont și ies valvârtej pe ușă, nu înainte de a-mi îndesa în geanta de mână o sticlă de apă menită a mă face să suport mai ușor arșița zilei, neașteptată la jumătatea lunii mai în, practic, prag de iarnă în partea asta a lumii. Dau buzna în lift, din lift în holul hotelului și de acolo o tulesc ca din pușcă pe ușă, las în urmă parcul de un verde nebun în care, la ultima vizită, am întâlnit-o, ce-i drept doar sub formă de statuie, pe însăși Degețica din poveste, și cobor strada îngustă care desparte hotelul de promenada la extremitatea căreia, pe cerul de un albastru cu adâncimi de ocean, se profilează unul dintre simbolurile orașului, Bell Tower. Mă precipit înspre intrare și pătrund în interior cu vreo douăzeci și mai bine de minute înainte de închidere. Răsuflu ușurată, nu mi-aș fi iertat-o prea curând dacă aș fi ratat a doua oară ascensiunea, mai cu seamă că acum doi ani turnul se afla în renovare, și odată cu el toată zona înconjurătoare, transformată acum într-o promenadă fermecătoare pe malul râului Swan, cu zone umbroase numai bune să ofere adăpost cormoranilor, și îmbogățită cu o suită de terase, restaurante, chioșcuri, o insulă artificială, un mic teren de golf, un pod pietonal și două-trei statui reprezentative în fața cărora se adună ciopor turiștii.