Afternoon tea la fiordul de gheață

A spune că nimic nu te pregătește pentru întâlnirea cu fiordul de gheață este în cel mai bun caz o greșeală, în cel mai rău un neadevăr. În fond și la urma urmei, nu mult după ce ai luat calea fiordului, o plăcuță înnegrită de încălțări și intemperii succesive îți semnalează că te afli în prezența unui obiectiv înscris în patrimoniul universal Unesco, iar poteca de lemn care șerpuiește printre mușchi, licheni și foste așezări inuite, acum aproape invizibile ochilor neavizați, pare să se sfârșească abrupt într-o înlănțuire de roci cafenii și spinări de munți încovoiate sub straturi masive de gheață peste care s-a așternut imuabil un sediment de nori plumburii.

Liniștea, întreruptă arar de câte o zbatere de aripi, un pleoscăit îndepărtat precedat de un sunet ca un muget straniu și chicotelile sâcâitoare ale unui grup de chinezi ce strivesc sub șoșoni cu nepăsare - în ciuda interdicției stricte de a păși dincolo de limitele potecii de lemn - spiritele care, dacă e să dai crezare localnicilor, încă mișună în preajma fostelor așezări umane, este totuși atât de adâncă încât, fără să vrei, te înfioară și simți pe umeri apăsarea secolelor de istorie care îți răsună lin în ureche, revărsându-se cu vigoare neașteptată de pe buzele unei inuite minione (Frida) care te însoțește pe post de ghid. Și astfel înaintezi, într-o tăcere aproape pioasă, lăsându-te în voia cărării de lemn care urcă și coboară, răsucindu-se pe alocuri în jurul stâncilor golașe, depunându-te într-un final pe un platou cu vedere la munții de mai devreme, care, ce să vezi, numai munți nu-s, în orice caz nu în accepțiunea obișnuită a cuvântului...

Camuflaj :)

Străvechi așezări inuite

Ce ți se dezvăluie privirii aici îți depășește cu mult așteptările și, fără să ai nechibzuința de a-ți imagina că-l vei putea vreodată cuprinde ori pătrunde pe de-a-ntregul, îți plimbi avid privirea peste fiordul înghețat, în interiorul căruia se îngrămădesc, captive, o puzderie de aisberguri de forme și dimensiuni diferite, sortite a fi erodate pe rând până ating o dimensiune rezonabilă care să le permită a fi purtate de către curenți în larg, unde vor pluti apoi în derivă pe întinderea nesfârșită a oceanului pentru cine știe cât timp înainte de a se dizolva pe vecie sub acțiunea temperaturilor tot mai ridicate din regiune.

Până atunci însă, aisbergurile zac alene în cuibarul lor de ape, o adunătură colosală de rotunjimi, curburi și zimți, desfătându-și puținii privitori increduli cu o paletă de culori abia perceptibile, la început, ochiului uman, orbit cum e pe moment de atâta strălucire, legănându-se molatic în îmbrățișarea rece a undelor, etalându-și crevasele albăstrii ici și colo de-a lungul celor peste 50 de kilometri ai fiordului.

Și numai bine Frida propune un răgaz căci rareori, îți spui în gând, i-a fost dat privitorului un loc mai potrivit pentru un popas și tot rareori niște împrejurimi care să-l îmboldească mai mult la contemplare. Aici, în mijlocul pustiului de gheață, într-un mediu pe cât de tulburător de frumos, pe atât de ostil și potrivnic vieții, ceaiul care-ți încălzește plăcut gâtlejul și cei câțiva biscuiți puțin dulci ce-l acompaniază îți apar ca un praznic. Ironia face că nici nu greșești prea tare, căci afternoon tea-ul improvizat de Frida este un bun prilej pentru a afla că fiordul acesta, la vederea frumuseții căruia acum îți dau lacrimile de bucurie, era cândva unul dintre locurile preferate de inuiții vârstnici pentru a-și pune capăt zilelor atunci când comunitatea suferea de foamete, bătrânii sacrificându-se astfel în beneficiul generațiilor mai tinere pentru a le ajuta să înfrunte mai ușor greutățile iernii.

Frida

Poveștile se deapănă cu ușurință la fiordul de gheață și de privit la albeața sloiurilor pe fundalul cerului întunecat nu te-ai mai sătura să privești, dar nici ceaiul, nici biscuiții și nici căldura trupurilor nu-s făcute să țină la nesfârșit așa că n-ai încotro și te învoiești într-un târziu să faci cale întoarsă. Timp în care în minte îți stăruie tabloul bătrânilor inuiți aruncându-se în gol de pe stâncile împresurate de sloiuri plutitoare, biete păsări bizare care n-au știut nicicând să zboare, incapabile să deprindă zborul din astă unică încercare...