Și se făcură șase...

Mă tot gândesc în urmă și mai că nu-mi vine a crede că au trecut șase ani - șase! - de când Dubaiul ne este casă, șase de când am aterizat aici într-un final de iunie binecuvântat, îmbrățișând a treia oară un viitor incert cu același entuziasm, aceeași încredere în forțele proprii si aceeași speranță ca întotdeauna în infinitele posibilități pe care le aduce cu sine schimbarea. Departe de a fi fost greșite, cele două alegeri anterioare - devenite, să spunem, perimate la un moment dat față de aspirațiile noastre aflate în continuă ascensiune - ne-au adus, fiecare, experiențe și realizări prețioase, astfel încât fiecare nouă mutare pe coclauri (dintre care Qatarul, la vremea respectivă, era cvasinecunoscut, și nu doar în România) a adăugat la fundamentul anterioarei, asigurând implicit succesul celei ce i-a urmat. Și cum viața poate reprezenta un cumul  de dezamăgiri ori o serie de victorii în funcție de deciziile bune sau proaste, pripite sau, dimpotrivă, îndelung cumpănite și asumate ori, până la urmă, pur și simplu inspirate pe care le iei la un moment dat, ei bine, privind în urmă - inclusiv în contextul actual al pandemiei de Covid-19 - nu putem decât să ne felicităm pentru absolut toate hotărârile luate de-a lungul celor aproape 10 ani de când am părăsit România, dintre care prima și cea mai cea a fost chiar aceea de a ne lua picioarele la spinare :).

De altfel în toți acești ani nu am regretat nicio secundă decizia de a fi plecat, dimpotrivă, o spun și o repet ori de câte ori am ocazia: viața noastră abia atunci a început cu adevărat, ba chiar îndrăznesc că afirm că nu ne-ar fi stricat deloc să fi făcut pasul un pic mai devreme. Și în mod sigur n-am fi ezitat să îl facem dacă anumite particularități ale vieții noastre nu ne-ar fi impus o așteptare ceva mai lungă. Drept e că, privind în jur, constat pe zi ce trece că traiul in străinătate nu-i chiar pentru oricine, iar dacă n-aș ști sigur că obișnuința unui trai în puf (pe care eu îl mai numesc și mulțumirea îndestulată a carasului auriu, cel din bol, desigur :D) dăunează grav inițiativei, rezilienței și maleabilității, mai că m-ar lăsa mască rigiditatea și profundul conservatorism al generațiilor mai tinere cărora schimbarea, e limpede, nu doar că le dă fiori reci pe șira spinării ci e susceptibilă a le afecta negativ întreaga existență și chiar (oricum din cale afară de fragilul) echilibrul emoțional, până într-atât încât fie o resping din start, fie eșuează lamentabil în încercarea de a i se adapta. Căci da, flexibilitatea e cuvântul-cheie, iar adaptarea la nou este cu atât mai ușoară cu cât pleci la drum cu capul pe umeri și mintea deschisă, pregătit să faci față inevitabilelor neplăceri pe care le aduce cu sine schimbarea, dispus să te reinventezi la nesfârșit, dacă e nevoie, pentru a-ți atinge scopul. Aroganțele de tot felul, de altfel și ele apanajul prea multor reprezentanți ai acelorași generații înzestrate, din păcate, mai mult cu calificative scriptice decât cu materie cenușie utilizată corespunzător, nu-și au locul în ecuație: carevasăzică, dacă aveai impresia că un loc ori altul te aștepta fix pe mătăluță pentru a te scoate din anonimat și a te propulsa în cârca gloriei, tare mă tem că vei găsi viața de expat al naibii de frustrantă și te vei întoarce în țara de baștină cu coada între picioare. Și asta cât ai zice... Tanța! (as in: lasă aroganța, haha). Nici nu mai intru în discuții legate de motivele - corecte au ba - care stau la baza unei astfel de decizii de a lua calea străinătății, și nici de ipocriziile aferente. Până la urmă fiecare pasăre pre limba ei piere, n-am de gând să irosesc timp prețios cu asta, după cum n-am de gând să irosesc timp prețios demontând titulaturi rizibile alde influencer sau nomad digital care ascund, de cele mai multe ori, cu totul alte activități, dintre care pupindosismul (cum, cu gentilețea-mi caracteristică, l-am denumit) este una tot atât de neînsemnată pe cât este de evidentă! :) Iertată-mi fie remarca, însă pretenția la permanență, cea care face atâtea victime dintotdeauna, dar mai cu seamă de când cu pandemia de coronavirus, este ea însăși o ditamai aroganța. Tot uitându-mă în stânga și-n dreapta zilele astea chiar mă gândeam că omenirii nu-i strică, din când în când, câte o criză de-asta, măcar și numai pentru a-i mai scutura oleacă pe unii și pe alții, că de adus de-a binelea cu picioarele pe pământ nu-mi fac iluzii că i-ar mai putea aduce ceva vreodată!

Să ne înțelegem, nu am regretat decizia de a pleca nici măcar în acele situații - unele aparent fără ieșire, mă feresc să le numesc disperate din considerație față de semenii care trec prin drame de nerezolvat, poate chiar în aste momente - cu care ne-am văzut confruntați de-a lungul celor zece ani. Am înghițit în sec, am ridicat bărbia și ne-am repliat de fiecare dată, țintind mereu mai sus, fără compromisuri ori încălcări ale valorilor și principiilor după care ne călăuzim. Căci, nu-i așa, adevăr grăia dragul de Hemingway, "lumea frânge pe oricine iar mai târziu mulți sunt puternici în locurile sfărâmate". Iar imposibilul, după cum îl citam în retrospectiva de anul trecut pe Nansen, este dificilul pentru a cărui depășire e nevoie de un pic mai mult timp :). 

În mod total neașteptat, dintre toate locurile pe care am avut norocul de a le numi "acasă" până acum, Dubaiul ne-a ținut în mreje, ne-a găzduit și hrănit sufletul cel mai mult timp. Nici prin cap nu ne-ar fi trecut nouă acum 6 ani că astăzi, după atâta amar de vreme, vom fi tot aici, și încă mândrindu-ne cu așa un bagaj doldora de experiențe, amintiri și trăiri nepereche, dar și, la polul opus, din ce în ce mai puțin balast mental și fizic dintr-acela care dă naștere unor veritabile tragedii zilele astea, atât aici cât și aiurea. Omul este în mod cert mai întâi și înainte de toate prizonierul propriilor dependențe, dintre care, să fim serioși, singurele cu adevărat importante - de altfel și cele mai puține - sunt trebuințele de bază. De s-ar alege măcar cu atâta înțelepciune copiii răsfățați ai planetei după pandemia asta, lăsând văicărelile pentru cine e cu adevărat îndreptățit a le da glas, zău că va fi meritat toată nebunia! Rămâne valabil dară ce spuneam anul trecut despre libertate și ce presupune (ori nu presupune) ea...

Ce ne rezervă viitorul, nouă, vouă și omenirii în ansamblul ei? N-aș ști nici eu să spun, cel puțin nu pe termen lung, dar adevărul adevărat e că nici înainte n-am știut. Pandemie sau nu, viața e aceeași dintotdeauna: acum, aici, cu zero (sau, mă rog, una singură) certitudini. Om trăi și om vedea ce va fi. Și apoi vom acționa în consecință, fiecare după voință și putirință. Vorba eroinei unei cărți (aproape) interzise pe planeta tot mai descreierată: "After all... tomorrow is another day!" ;)